TRA ARMANAMI

Personal, mult timp am fost intrigat de sfârşitul dramatic după unii, nu prea glorios după alţii al lui Tudor Vladimirescu în 1821, anul în care Robert Adam fixează momentul inaugural al populismului românesc. 

Stimate Domnule Trifon,

Am vazut ca sunteti interesat de Mihutu, cel din memoriile lui Matila Ghyka (cf. http://www.armanami.org/blog/matila-c-ghyka-sud-dunarenii-si-aromanii/)

Eu am scris o carte despre acest personaj, Necunoscutul print Matila Ghyka si lumea sa, Institutul European, Iasi, 2020 unde am si cateva detalii despre Mihutu. La liceul din Bitolia a fost profesor doar un an, dupa ce a terminat liceul, deci putem intelege ca a predat la clasele inferioare. Exista mormantul lui la Braila, pe placa este trecut ca fiind nascut la Metovo / Metova (in alte transcrieri, el se revendica de la aceasta localitate), dar in dosarul de la marina militara apare ca fiind nascut in alta localitate. Pe google cu “triandafil mihutu” mai puteti afla si alte date, nu foarte multe. Nu avem imaginea lui.

O imersiune în lumea aromână pierdută în elanul insuflat de pasiunile naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, dincolo de orice sentinţă moralizantă, fără eroi sau anti-eroi, nici învingători sau învinşi. 

Pe urmele enigmaticului căpitan Mihuţu şi a « poveştilor [lui] despre istoria şi folclorul Macedoniei şi Epirului » consemnate în memorile lui Matila Ghyka am sfârşit prin a mă întreba dacă nu cumva acesta din urmă nu era şi el de origine aromână pe linie paternă. Într-un fel, o sugerează el însuşi, atunci când evocă sosirea înaintaşului lui din Epir în Ţara Românească pe la 1770, în aceiaşi perioadă în care a venit şi Trandafir Djuvara, strămoşul lui Neagu. Spre deosebire de majoritatea « compatrioţilor » lor din Balcani, aromânii nu au cum să producă vreo « adeverinţă » certificând existenţa lor de-a lungul timpului în termeni naţionali, motiv pentru care pistele genealogice dau inevitabil loc la quiproquo-uri… Genealogia şi istoria nu fac totdeauna casă bună !

În cronica consacrată cărţii Magdei Stavinschi am semnalat existenta unui articolul de Gigi Orman despre « Cartierul clisurean »  din Arhivele Olteniei pe care se baza în bună parte această autoare.

Pe tata îl chema Dumitru, obișnuia să semneze Dumitru V. Narti, numele de la mijloc era Virgil. Pe bunica [mamamare] o chema Parascheva, numele de fată Metta. Constantin Narti, Cocea, care a fost diplomat la Praga, era fratele mai mare al tatălui meu, unchiul Cocea, foarte iubit de noi copiii… 

O serie de fotografii care “ilustrează” articolul consacrat lui Nicolae Petrasincu pe care îl puteti citi aici : http://www.armanami.org/blog/in-arcanele-ascendentei-lui-nicolae-petrasincu-1925-2016/

Ele au fost postate pentru prima dată în ajunul decesului dânsului.

Încercând să-mi fac o idee mai precisă despre Dr. S. Ţovaru, de acum înainte Simeon Ţovaru pentru mine, el îmi apare ca un fel de honnête homme, în limitele desigur ale contextului balcanic si mai ales românesc în care el a evoluat. 

„Adevărul e ca fierul roșu; aplicat la vreme, el ustură și doare, dar ajută și vindecă. Vom recomanda deci acest tratament drastic și în chestiunea macedoneană”, scria doctorul Tașcu G. Trifon în broșura publicată în august 1909 cu titlul Congresul românilor otomani ținut la Bitola (Monastir). Observaţia era desigur corectă însă chiar dacă au existat încercări de a urma un asemenea îndemn, timpul a fost prea scurt pentru ca ele să ducă la un rezultat consecvent. Epilogul celor două războaie balcanice, pacea de la Bucureşti din august 1913 a anulat prerogativele armânilor asigurate de statutul de olah milet obţinut în 1905. Două decenii mai târziu, un tratament similar va fi formulat şi argumentat pe larg într-o carte intitulată Problema şcoalei româneşti din Balcani. Născut la Malovishte ca şi Taşcu G. Trifon, tot medic şi el, autorul cărţii, S. Ţovaru proceda la rândul lui la o critică « usturătoare şi dureroasă » a politicii statului român în Balcani şi a celor care au aplicat-o la faţa locului în domeniul cheie al învăţământului. 

Pornind de la o amplă documentaţie şi de la surse epistolare inedite, Magda Stavinschi a publicat o monografie  intitulată Nicolae Coculescu, o viaţă printre stele, care grupează diverse date interesante despre ascendenţii aromâni ai acestui personaj bine cunoscut în vremea sa (1866-1952), fondator al Observatorului astronomic din Bucureşti, partizan al adoptării calendarului gregorian în România, fruntaş liberal şi, printre altele, « papist » – s-a convertit “oficial” în 1925 la catolicism sub influenţa monseniorului Ghika.