Urmare a unor luari de pozitii legate de spinoasa chestiune a asa-zisilor « Aromâni », termen abuziv utilizat în România de mai mult de un secol si în virtutea dreptului la replica, pe care îl invocam in calitate de cunoscatori avizati, Consiliu Armânilor, ONG înregistrat in Albania, reprezentând o larga categorie de asociatii din totalitatea statelor unde locuiesc Armânii, supunem atentiei Domnului Ion Aurel POP, presedintele Academiei române, urmatoarele reflectii, profitând de înalta sa prezenta la Paris.
Publicat în 1880 de Societatea de cultură macedo-română (SCMR), un an după înfiinţarea ei, Albumul macedo-român a făcut vara aceasta obiectul unei ediţii anastatice, care constă în reproducerea unei tipărituri prin imprimare sau gravare cu ajutorul anumitor procedee chimice. Aceste procedee sunt folosite deseori pentru carţile ce conţin gravuri în chip de ilustraţii din perioada care precede invenţia fotografiei. Rezultatul obţinut astfel este cel mai fidel posibil ediţiei princeps.
Bineînţeles, anumite
diferenţe rămân, aşa că pentru pasionaţi achiziţionarea la anticariate sau on line a primei ediţii, de o calitate
grafică excepţională, sau consultarea ei la bibliotecă este bine venită.
Albumul e precedat de o
notă a editorului, Ioan Cristescu, directorul Editurii Muzeului naţional al
literaturii române şi urmat de o postfaţă intitulată « Câteva cuvinte
către cititori » semnată de Dr. Adina Berciu-Drăghicescu (184-190). La
sfârşit figurează un « Indice analitic de personalităţi » redactat de
autoarea postfaţei în colaborare cu Dr. Marian Crăciun şi Dr. Emil Ţîrcomnicu (pp. 191-226). Avem deci de a face cu o a doua ediţie,
îmbogăţită cu un aparat critic.
« Cauza fraţilor
noştri de la sud de Dunăre » ieri şi azi
In ceea ce priveşte fidelitatea albumului faţă de ediţia
princeps, rezultatul este incontestabil şi nu putem decât să felicităm pe
editori. O mică rezervă : cartea nefiind legată ci numai lipită cu un produs nu prea
rezistent, formatul mare (34 x 24 cm) şi hârtia grea, cititorul trebuie să o
consulte cu grijă. Altcum paginile riscă să se
detaşeaze. Mai neaşteptată este fidelitatea manifestată de autorii
aparatului critic faţă de spiritul şi formulele contributorilor solicitaţi pentru
realizarea Albumului acum mai bine de
un secol. Intr-un limbaj pe înţelesul tuturor, cu mici trimiteri erudite în
note la propriile ei cărţi, Adina Berciu-Drăghicescu se pronunţă fără rezervă
în favoarea ideilor si argumentelor vehiculate în Album. La întrebarea pe care şi-ar putea pune cititorul :
« Chiar mai nimic nu s-a schimbat între timp ? » răspunsul
autoarei pare să vină de la sine :
Am dorit reeditarea Albumului pentru că ideile exprimate şi susţinute de Societatea de
cultură macedo-română prin pana lui V.
A. Urechia şi a Mitropolitului Primat al României sunt de o actualitate
copleşitoare şi susţin şi astăzi cauza fraţilor noştri de la sud de Dunăre (p.
190).
Ajungem astfel la o problemă de acelaşi ordin ca aceea pe care o
ridică SCMR care sărbătoreşte anul acesta o sută patruzeci de ani de existenţă,
motiv pentru care de altfel ea se află la originea acestei noi ediţii.
Mai precaut decât autorii aparatului critic, directorul editurii
Muzelui literaturii române scrie :
După parcurgerea admirativă a Albumului macedo-român, rămâne un parfum
de epocă, dar şi, surprinzător, un parfum al unui naţionalism autentic, termen
devenit pejorativ, dar care în urmă cu 140 de ani avea încărcătura de valoare
fundamentală a unei identităţi integratoare : naţională şi
europeană.
În rândurile care urmează ne vom abţine să sucombăm nostalgiei
pentru a proceda la o prezentare neutră şi la o reevaluare critică dar
comprehensivă a Albumului, resituat în contextul istoric în care el a fost
conceput.
Opera unui bibliofil
pasionat, V. A. Urechia
Mulţi s-au mulţumit probabil să-l răsfoiască lăsând lectura
pentru mai târziu. Aşa am procedat eu, cel puţin, atunci când am achiziţionat
ediţia originară, acum mai bine de zece ani. Intrigat de puţinul interes pe
care i l-am acordat odată răsfoit, m-am pus să-l citesc atent, de la cap la
coadă, după ce am dat de noua ediţie apărută anul ăsta. Am făcut-o încercând să
nu mă mai las impresionat de realizarea tehnică a cărţii, cu adevărat
excepţională în acele timpuri pentru o ţară ca România, proaspăt independentă,
şi de prestigiul unora dintre contributori. Lectura s-a dovedit destul de
anevoioasă, dar mi-a permis să-mi fac o idee mai precisă despre obiectivul
urmărit de cei care l-au publicat şi despre mesajul transmis. Subiectul fiind
sensibil, preciziunea se impune.
Nu este poate întâmplător că artizanul acestei cărţi, V. A.
Urechia (1834-1901), a fost nu numai o personalitate culturală şi politică
marcantă, ci şi un bibliofil fără pereche. Secretar al SCMR, preşedinte de fapt
al acestei instituţii la fondarea ei, el este acela care a solicitat
contribuţiile reunite în Album în
favoarea « Românilor din Macedonia şi a fost la originea primului
eveniment cu răsunet internaţional al SCMR. Reiese din răspunsul
directorului de la Revue de géographie că el a fost persoana care s-a adresat în
prealabil « aux amis des Roumains » (p. 32). Succesul Apelului lansat
în Franţa un an mai devreme în ajutorul victimelor inundaţiilor din Spania,
dacă dăm crezare afirmaţiilor lexicografului Paul Littré apropo de publicaţia Paris-Murcie în acest album (p. 53),
pare să-l fi motivat pe V. A. Ureche, bun cunoscător al vieţii culturale din
Franţa şi Spania, chiar dacă el o dezminte în « Epilog » (p. 144). In
tot cazul, noutatea consta în faptul că iniţiativa era europeană, mai precis
occidentală, autorii contactaţi find nu numai români dar şi francezi, belgieni,
nemţi, italieni şi spanioli, familiarizaţi în general sub o formă sau alta cu
problemele româneşti recent intrate în atenţia occidentalilor.
Străinii
reprezintă ceva mai mult decât o treime dintre contributori. Iată primele
rânduri dintr-un omagiu adresat din Franţa lui V. A. Urechia pentru Album
care permite să-ţi faci o idee despre imaginea care se creiona despre
România în acele timpuri printre unii dintre noii ei prieteni :
O Românie, tu eşti ţara miracolelor. Cinci decenii au
fost de ajuns pentru regenerarea ta. Ai început prin a depăşi America abolind
sclavajul. Ai continuat însuşindu-ţi cuceririle dobândite de-a lungul unui
secol de lupte în Europa. Ai făcut din solul tău patria a 600 000 de familii de
proprietari. (…) Pentru Orient, eşti iniţiatoarea civilizaţiei (p. 65).
Albumul a fost realizat după
modelul almanahurilor din epocă, motiv pentru care subiectele alese şi tratarea
lor variază mult de la caz la caz. Numai aproximativ jumătate dintre
contribuţii propuse de cei 147 de autori a căror texte au fost reţinute au vreo
legătură cu România şi eventual cu « românii din Macedonia ». Dintre
acestea o treime privesc exclusiv România în timp ce celelalte două treimi se
referă şi la « românii din Macedonia ». Proporţia gravurilor care au
o legătură, chiar de departe, cu « românii din Macedonia » este şi
mai mică. Printre ele se numără şi aceea, devenită celebră, a lui Carol Popp de
Szathmari, reprezentând « primii şcolari macedo-români aduşi la Bucureşti
şi directorele lor părintele Averchie » (p. 85).
Albumul conţine multe poezii
scurte, deseori în versiune bilingvă provensală-română, membrii mişcării
Felibrige fiind interlocutorii privilegiaţi ai românilor în acele timpuri, şi
câteva nuvele, precum « Papagalul simpatic » al lui Vasile Alexandri
(pp. 1-7) sau « Anecdota » cu Moş Roată a lui Creangă. Doar aceasta
din urmă conţine o mică aluzie la « cei de după Dunăre, din
Macedonia… » (p. 26). Mai mare e
surpriza cu lungul eseu poetic în spaniolă « Los Ojos » de Tejada
(pp. 134-135) şi cu lapidarul mesaj autograf transmis de Victor Hugo :
« Voi rămâne un proscris ». Contribuţiile mai multor semnături prestigioase din Album au o semnificaţie mai degrabă
simbolică nu totdeauna însă lipsită de interes. Cert, Lecomte de Lisle a trimis
patru versuri cu titlul « Ô mort divine » (p. 59) reproduse cu
semnătura sa autografă. Dar istoricul Edgard Quinet, decedat în 1875, figurează
în Album cu o « Lettre à un patriote roumain »,
datată din 1856, în care explică de ce a luat apărarea « naţionalităţii
române », text trimis lui V. A. Urechia de soţia sa, fica adoptivă a lui
Gheorghe Asachi (p. 102). Franc Miklošič (Miklosich) s-a mulţumit cu o paralelă între două poezii
culese la Struga şi Prilep recent publicate intr-o antologie bulgară şi o
legendă a « românilor istrieni » dar vine şi cu o ipoteză
stimulantă : Macedonia de nord nu o fi fost « vechea patrie » a
celor din urmă, se întreabă marele filolog sloven de limbă germană.
Incursiunile cu pretenţii erudite în antichitatea
greco-romană şi istoria bizantină, cea
otomană fiind în general ocolită, bazate pe compilaţii pornind de la publicaţii
franceze sau germane de largă circulaţie de-a lungul secolului XIX, sunt
frecvente şi nu totdeauna la obiect. Putem spune acelaşi lucru despre prelegerile
cu vocaţie pedagogică despre sărăcie, igienă, educaţie sau economie, teme care
preocupau în acele vremuri. Actualitatea recentă e şi ea prezentă, mai multe
contribuţii evocă participarea românilor la războiul din 1877 profitând de
ocazie ca să facă o legătură cu « românii din Macedonia » (p. 50, 59 şi 111). Bănăţeanul Vasile Marin
începe « reflecsiunile » sale despre Macedonia română printr-un
reproş adresat « mamei noastră Roma şi sorei Francie » pentru
participarea lor la « intocmirile din 1878 umilitoare, inice şi vitrege
pentru românii din Tesalia, Epiru, Macedonia şi Mesia inferioară » (p.
65).
Contributorii au un profil « politic » variat care
corespunde epocii, adepţii curentelor pozitiviste fiind poate cel mai bine
reprezentaţi. Mulţi dintre contributorii români, dar şi străini, azi uitaţi
deseori, erau atunci sau vor deveni ulterior membrii ai Academiei române.
Cine sunt « românii
din Macedonia » ?
Un răspuns mai clar nu se poate se impune cititorilor care ar
putea să se întrebe « Cine sunt « românii din
Macedonia » ? şi anume : Descendenţii populaţiei din Dacia
traiană care s-au retras în Dacia aureliana separaţi fiind astfel cu timpul de
fraţii lor nord-dunăreni. Apelaţiunea « românii din Macedonia » este
aceea care revine cel mai des, în paralel uneori cu « macedo-românii »
şi cu « românii macedoneni ». Termenul de « ţinţar » sau de
« valah » e preferat de unii contributori străini. O singură dată am
întâlnit apelaţiunea « armân » la autorul ficţiunii
« Pindul şi Carpatul » care prezintă drept Armân din ţara armânilor un personaj care de fapt trebuie să
fi fost nu aromân ci vlah meglenit (p. 106). Nu am întâlnit în schimb cuvântul
« aromân » care se va impune cu timpul, pornind de la modelul
« român », şi el introdus relativ recent în limba română.
Apelaţiunea « români din Macedonia » nu se referă
numai la aromânii (armânji şi rrmânji) din Macedonia ci şi la cei din
celelalte două provincii istorice vecine, Epirul şi Tesalia, precum şi la vlahii din alte regiuni unde ei
au jucat un oarecare rol de-a lungul istoriei mai întâi în Bulgaria, după aceea
în Dalmaţia, Croaţia şi chiar Slavonia, graţie digresiunilor savante ale lui
Nicolae Densuşianu (pp. 39-41). Mai trebuie oare reamintit că aceste entităţi geografice şi istorice nu se
confundă cu Macedonia ? Nu sunt uitaţi nici vlahii din Meglen, din Istria
sau românii din Timoc proveniţi din migraţii recente. În linii generale, este
vorba de populaţiile care au vorbit sau vorbesc una dintre diversele varietăţi
derivate din latina populară care constituie grupul romanic balcanic. Ei sunt
creştini ortodoxi. Un singur caz de conversiune la islam « de groaza
grecilor » este citat într-o nuvelă despre asaltul Plevnei în 1877 în care
« o namilă de turc » este doborât de un brigadier român. «
Carpatul învinge Pindul » conclude autorul, care ne povesteşte cum până la
urmă cei doi au realizat că vorbesc de fapt aceiaşi limbă. Entuziasmat de această descoperire,
« turcul » trece de partea românilor şi se declară definitiv român
(pp. 105-106). Aurorul, italian, al unui program de şcolarizare la Bari destinat tinerilor
macedo-romani de pe celălalt mal al Adriaticii în numele latinităţii prevede
pentru aceştia din urmă un oratoriu de rit ortodox în acord cu primatul
bisericii din România (p. 128).
« Românii din Macedonia » sunt fraţii Românilor din
România, acesta este mesajul repetat, argumentat şi ilustrat de contributori pornind de la specialitatea
fiecăruia dintre ei.
Francezii, printre care
mulţi provensali, se limiteaza la un salut călduros adresat fraţilor balakos/valaques : « Volques toulousins, aujourd’hui
nommés peuple valaque/Qui sauvez notre nom de la fausse de l’oubli… », aşa
începe poemul lui Paul Barbe, care se referă la « volci » a căror
nume a a fost folosit de germanici ca să-i numească întâi pe celţi, apoi pe
romani şi după aceea popoarele de limbă romanică printre care şi valahii (p. 16).
La autorii români avem de a face mai degrabă cu o injoncţiune
lancinantă declinată în nenumărate chipuri, în aşa fel încât eventuala
refutaţie a argumentelor propuse, unele de-a dreptul înduioşetoare prin
naivitatea lor, să apară ca un gest de rea voinţă, un act de ingratitudine.
Afectul este interpelat cu atât mai multă candoare cu cât mesajul transmis este
prezentat drept generos şi inofensiv.
« Noi românii din România liberă vé saluatamu cu respectu
şi cu iubire, fraţi ai noştri. Dorinţa nostră cea mai nespusă este de a vedea
desvoltându-se cultura română în ţéra vostră », scrie P. S. Aurelian,
primul economist membru al Academiei române (p. 11). « Nu avemu a impune nimenui limba nostră
ci fiăcăruia a vorbi în limba sea naţionale », precizează Calinic
Miclescu, mitropolitul primat al României (p. IV). Si V. A. Urechia insistă în « Prefacia »
sa pe faptul că « deslegarea cestiunei Orientului » trebuie să se
facă prin « perfecta stabilire a frăţiei născută din reciproca respectare
a dreptruilor grecilor, turcilor, bulgarilor… ». Tot el recamandă cititorilor « nuvelleta « scrisă
pentru album de Mircea Rosetti initulată « O primă ciocnire », în
care e evocat şocul unui tânăr venit de la Vlahoclisura să studieze la
Bucureşti când a fost tratat de « grec » (p. 121-122) ceea ce
sugerează că drumul se anunţa anevoios. Aceasta nu pare însă să perturbe
entuziasmul care se degajă din ansamblul contribuţilor şi încrederea manifestată
de autori în noul curs al istoriei.
Printre cei francezi găsim în schimb unii care se arată mai circumspecţi
decât partizanii « Megalovalahiei », « României mari »,
care multiplică la infinit speculaţile istorice făcând economia unei strategii
politice credibile (p. 74-75). Atât voi, românii, cât şi, mai la sud, bulgarii
sunteti deja constituiţi în « corpuri de naţiune », scrie istoricul
Henri Martin adresându-se lui T. Georges Djuvara. Grupurile de valahi
răspândite în Pind nu pot să se unească cu România, discordia între România şi
Grecia nu poate fi decât funestă » (p. 73).
« Despică Dunărea în
două/Să facem dragoste nouă »
Nu odată folclorul este convocat la rândul lui pentru a da mai
multă greutate demonstraţiei savante privind legăturile între Românii de la
nord de Dunăre şi cei din Macedonia. « În baladele nostre poporarie, au
rămasu urme netăgăduite despre neuitarea loru pentru noi şi a nostră pentru
dânşii, scrie junimistul G. Missail în contrbuţia sa intitulată
« Macedo-românii : cine sunt ei ? » (pp. 78-82) citând
versurile unei poezii populare culeasă de Vasile Alexandri în care o
puicuţă de la stânga Dunării se adresează unui bădiţă de pe celălalt
ţărm : « Despică Dunărea în două/Să facem dragoste nouă (…) /Că
suntem de soiu român/Nu suntem de neam păgân. » Distanţa care separă
Dunărea de Macedonia nu pare a fi luată în consideraţie.
Bucovineanul Simion Florea Marian, părintele etnografiei române
după unii, bine cunoscut pentru culegerilor sale de folclor, semnează o poezie compusă de el însuşi :
Sunt român, Macedonia/E al ţerii mele nume/În
aceasta mi-e domnia/De când m-am trezit în lume/Dar Elinul crud spre mine/Tinde
veninosa-i ghiară… (p. 67).
Dar « românii din
Austro-Ungaria », din Rusia… ?
Descendenţii « Românilor din Macedonia » sosiţi de mai
bine de un secol încoace în Austria şi Ungaria şi carierele lor fulgurante fac
obiectul unor evocări tot atât de amănunţite pe cât de elogioase.
« Bine ar fi ca ţinţarii să dea naţiunii române
reprezentanţi la fel de eminenţi [ca Andrei Saguna] », scrie filologul Emile Picot în concluzia contribuţiei
sale consacrată « Românilor macedoneni în Austria şi Ungaria » (p.
102-104). Fostul viceconsul al Franţei la Sibiu şi la Timişoara publicase cu
cinci ani înainte Les Roumains de
Macédoine, sinteză care va rămâne lung timp o lucrare de referinţă.
Contribuţia lui Athanasie Marian Marinescu (1830-1915), autor
printre altele ale unui manual de istorie folosit multă vreme în Transilvania,
bănăţean şi adept al « pan-latinismului adică pan-românuismului » ca
şi Vasile Maniu, depre macedo-românii din Ungaria (pp. 70-73) este pasionantă
din mai multe motive. În primul rând ea consituie o mărturie preţioasă, având
în vedere că autorul, jurist de formaţie, l-a frecventat pe avocatul de succes
Emanoil Gojdu (1802-1870) în anii studenţiei la Buda, ceea ce conferă detalilor
pe care el le furnizează despre familile de macedo-români din imperiu un
interes particular. Pe de altă parte, îainte de a trata subiectul propriu-zis,
el descrie în termeni foarte plastici situaţia românilor din Ardeal şi
incidenţa « fraţilor din Macedonia » în destinul lor. După părăsirea
Daciei traiane şi invaziile care « trecură peste capul nostru »,
« apesati in feliurite moduri, am dormit şi ne-am trezit în 1848 văzând că
patricienii vechi, boierii, nu mai eram noi ci nobilii maghiari. »
« Si mare mângaiere ne-au adusu fraţii noştri din Macedonia ». O
întrebare nu poate fi evitată fiind vorba de interesul manifestat de
paşoptiştii ardeleni şi bănăţeni pentru nou-veniţii din Macedonia la Viena, la
Buda, Pesta, Sibiu… : Cum se face că nu găsim în România, proaspăt
devenită independentă, un demers în favoarea fraţilor români din Austro-Ungaria
tot atât de presant cu acela pentru cei din Macedonia ? Întrebarea
aceasta, care poate fi pusă şi în legătură cu Basarabia anexată de Moscova din
1812[1], va fi ridicată mult mai
târziu, după semnarea păcii de la Bucureşti în august 1913. Nu întâmpător,
răspunsul sugerat ceva mai târziu de un Nicolae Iorga nu a beneficiat până în
zilele noastre de publicitatea pe care o merita :
Pentru a ţine în frâu,
împreună cu regele, o întreagă națiune care manifesta ambiţii noi şi
primejdioase, s-a crezut că această tendinţă de creştere teritorială putea fi
îndreptată spre Macedonia… »[2]
Născut la Muşata, în Moldova, în 1816, Anastase Fetul i-a
cunoscut personal atât pe macedonenii din Viena, la studii în perioada
1835-1843, unde a frecventat familile Sina şi Dumba (p. 184), cât şi pe
cei din România (domnii Hagiadi din
Craiova, fraţii Germani şi Goga) şi, tot în România, pe părintele Averchie.
« Afară de macedo-romanii trăitori între noi, continuă el, Macedo-Romania
posedă un numeru însemnatu de bărbaţi eminenţi care luptă cu curagiu şi
devotamentu în Patria loru pentru cultura limbii romane şi pentru romanismu
întru cari citămu aici în deosebi pe meritosul Apostolu Mărgăritu » (p.
46) Pe ei nu pare să-i fi cunoscut, în tot cazul nu spune nimic precis despre
ei, iar informaţile care rezultă din Album
sunt mai mult decât sumare mai ales în comparaţie cu cele privind circuitele
macedo-române din afara Macedoniei.
Despre « românii din Macedonia » nu aflăm mare lucru în
Albumul macedo-român.
Dacă numărul contribuţiilor reunite în Album care pot fi considerate drept pertinente şi novatoare pentru
acele timpuri pe tema anunţată este restrâns, cele privind realităţile
« românilor din Macedonia » adică din Imperiul otoman şi din
regiunile care făceau parte din el până la o dată recentă nu depăşeşte numărul
degetelor de la o mână. Avem adaptarea după Kanitz despre meseriile ţinţarilor, textele celor doi autori aromâni (dintr-un
total de 147 de contributori), Taşcu Iliescu despre ritualul paparudelor (în
aromână pirpirune) în Macedonia (p.
102) şi « Setea a gionelui : poezia populare din Cruşeva »
culeasă şi anotată de Vangheliu Petrescu Cruşoveanu (p. 99) precum şi acela al
lui Ion Ionescu de la Brad, o analiză-mărturie preţioasă despre « Păstorii
români din Tesalia » pe care i-a întâlnit în 1852.
Diferenţa între aceşti
doi autori aromâni şi ceilalţi, români sau străini, din Album est de două naturi. Pe de o parte ei fac parte dintre foarte
puţinii care vorbesc despre « românii din Macedonia » propriu-zisă.
Pe de alta, putem observa la ei anumite variaţiuni privind felul de a pune în
lumină asemănările şi de a explica eventualele diferenţe dintre românii din
Macedonia şi cei din România. Amândoi îşi propun în mod evident să prezinte
pornind de la proprile lor cunoştiinţe şi experienţe strânsele legături între
primii şi cei din urmă. A priori, pentru aceştia ca şi pentru ceilalţi
contributori « românii din Macedonia » nu pot vorbi decât româna chiar dacă expresia « limba
română » nu apare ca atare. Prezentarea bilingvă a textelor culese de ei
rezervă totuşi anumite surprize. Taşcu Iliescu prezintă versurile care ilustrează
ritualul paparudelor (pirpirunjilor)
ca fiind compuse în « dialectul macedonean » iar transpunerea
pe care o propune în « traducţiune în dialectul dunărean » (p. 102),
în timp ce Vangheliu Petrescu Cruşoveanu menţionează (p.
99) pe o coloană « textu arumânescu original » iar pe cealaltă
« traducţiune în dialectul dunărean ». Mai mult, « poezia
populare cruşevană » este urmată de un aparat de note explicative de trei
ori mai mare. De notat, ezitarea între forme precum aceea semnalată mai sus, armân, şi arumân în anii care preced consacrarea
formei « aromân » în româna literară. Semnificativă în felul ei este şi
contribuţia albanistului şi romanistului Yarnik Jan Urber care vorbeşte când de
un « dialect » când de o « limba macedo-română » despre
care avem prea puţine cunoştiinţe, şi acelea nesigure, având în vedere
insuficienţa materialelor disponibile. Pentru acest motiv, el recomandă să fie
culese cât mai multe basme, poezii, ghicitori, bocete, etc. în acest dialect
sau limbă :
Ce bine ar fi dacă, rezămăndu-se
pe graiul viu al poporului, pe producţiunile geniului poporan, pe colecţiunile
cuvintelor culese prin popor, s-ar face o gramatică autentică şi un dicţionar
cu cât se mai poate de complect de limba macedo-română » (p. 51).
Cei doi contributori aromâni par a fi singurii care
răspund în Album « recomandării »
eruditului de origină cehă. Avem aici de a face cu
nuanţe, desigur, dar nuanţele au şi ele importanţa lor. Unii o vor realiza mai
târziu pe cheltuiala lor, intercomprehensiunea între locutorii românei şi
aromânei nefiind întotdeauna « evidentă ».
Epilog
Greu de zis câţi dintre cei implicaţi la faţa locului de-a
lungul celor trei decenii care au urmat fundării SCMR şi apariţiei Albumului în eforturile pentru punerea
în valoare a patrimoniului cultural aromânesc şi în lupta pentru recunoaşterea
unui statut aparte pentru « românii din Macedonia » deveniţi între
timp membrii ai miletului (naţiunii) vlah, au presimţit scenariul pus în
practică dupa 1913 când statul român a abandonat subit sprijinit acordat « pretenţile »
sale în Balcani în legătură cu « protejaţii » lui, în schimbul
recunoaşterii lui ca partener fiabil de marile puteri şi anexării
Cadrilaterului. Traumatismul cauzat a fost considerabil. Aveau însă aceşti aromâni şi prietenii lor români de
ales ? Exista o alternativă pentru o populaţie minoritară la scara
statelor naţiune din Balcani precum aromânii ? Alt stat a propus o soluţie
mai bună ? Nu !
Nu are prea mult sens să judecăm retrospectiv în ce măsură
postura aparent romantică, binevoitoare sau ingenuă adoptată de unii şi de
alţii era sau nu dublată de o doză de realism cinic…
Mai urgent ar fi să ne întrebăm care e scenariul care ne
aşteaptă azi când politica dusă de statul român în Balcani via Departamentul
pentru românii de pretutindeni cu participarea entuziastă a SCMR reînoade cu retorica
« pretenţilor » de odinioară, într-un cu totul alt context decât
acela în care acestea au fost formulate iniţial ? Probabil va fi vorba de o
nouă variantă pe tema monezii de schimb, un argument printre altele pentru a
limita spre exemplu « pretenţile » Ungariei asupra Transilvaniei.
Totuşi o diferenţa importantă a intervenit : chestiunea minorităţilor nu se
mai pune la fel în Uniunea europeană. Soluţii există… Autopercepţia aromânilor
a evoluat simţitor, iar cei din România au luat iniţiativa şi nu sunt gata să
se lase din nou traşi pe sfoară.
Constanţa, 14 septembrie 2019
PS Reproşul pe care putem să îl facem redactorilor
Indicelui analitic al personalităţilor este accentul pus pe informaţiile cu
caracter general despre autorii contribuţilor, privind diversele lor activităţi
şi funcţiile onorifice ocupate de ei, în detrimentul informaţiilor despre conexiunile
lor cu problematica « românilor din Macedonia ». Spre exemplu, în
notiţa consacrată lui Athanasie Marian Marinescu nu este menţionată relaţia lui
cu Emanoil Gojdu (p. 209), informaţie pe care o găsim în ediţia engleză
Wikipedia. Este adevărat că aceasta din urmă este deseori mai prolixă despre
intelectualii ardeleni decât cea în română. Notiţele despre cei doi autori
aromâni sunt sumare, ele neconţinând nicio indicaţie depre perioada în care ei
au trăit.
[1] Desigur, Basarabia figurează în Album cu o poezie în franceză (« Chanson bessarabienne »,
compusă în franceză de Bonfaciu Florescu, fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu,
p. 47), precum şi ca « decor » al unei povestiri morale a lui V.
A. Urechia care are loc departe de Dunăre, la malul Nistrului (p. 139). În
zadar vom căuta însă o evocare a românilor din Imperiul rus de-o intensitate
asemănătoare cu aceea a românilor din Macedonia.
[2]Comment la
Roumanie s’est détachée de la Triplice: d’après les documents austro-hongrois
et des souvenirs personnels, București, 1933, p. 11.
Aveamu ananghi di niheamã kiro tra s-potu sã-nyrãpsescu ti filmulu alu Toma Enache. Cathiunu cari mutri aestu filmu ari ananghi s-mindueascã multu kiro la atseali tsi li vidzu…
Mini lu mutriiu filmulu cu mintea shi suflitlu la unu armãnu cari bãnã tu aestã colasi ,“experimentulu Pitesti”, shi cari tipusi Madrid, la 1963, cartea “Pitesti” shi ma amãnatu tu Romãnii : “Pitesti – centru de reeducare studenteasca”
Tu prot di sumedru, la Pro Cinema di Bucuresti, s-feati premiera a filmului “ Anamisa di Pidimo si Amin” , tu regia al Toma Enache, dupu scenariul minduit di el, deadun cu Elena Enache , redactori RRI si Eugen Cojocariu,secretar general a idyiului postu.
Pi arbinisheashte, armâneashte shi româneshte (trad. din albaneza : Oana Anca Mihaela Glasu)
Ju falenderoj nga zemra Z. Kira Mantsu, për fjalët e ngrohta dhe vëmendjen e vazhdueshme treguar ndaj krijimtarisë sime. Veçanërisht, ndaj Sokrat Buba… ”Fitoi romani për vllehët!”, shkrojtën gazetat shqiptare mes të tjerash, kur atij ju dha çmimi i Republikës, dhe unë ndjeva një krenari të veçantë.. Krenari për atë që isha dhe deri atëherë më vinte turp ta shprehja.Krenar se kisha bërë diçka për popullin tonë të panjohur e lënë në harresë, shpërndarë gjithandej trevave të Ballkanit.
Romanlu Socrat Buba, alu Thanas Medi, adus pi armãneashti di Andon Kristo, easti protlu cari zuyrãpseashti unu chiro ditu bana armãnjiloru ditu Arbinishii: intrarea tu bana mudernã a fãrshirotsloru “nomadz”, tu chirolu a comunizmolui cãndu, cu zori, alãsarã soia di banã traditsiunalã shi dipusirã tu “casi”, tu hoari, cãsãbadz. Romanlu ahurheashti cu zboarãli a marilui scriitoru arbinesu Ismail Kadare:” Nitsi unu popul nu vrea alãsai ta s-chearã”. Thanas Medi ncljinâ aestu romanu: “Armãnjilor, ca un plãngu ti suflitlu ditu soni!”
În facsimilul de mai jos este mesajul complect pe care
Max-Demeter Peyfuss mi l-a trimis pe 18 ianuarie 2006 dupa ce a citit cartea
mea în franceză apărută în 2005 despre care vorbeşte la început. Voi relua si
comenta doar paragraful în care este vorba de eventuala recunoaştere a
aromânilor ca minoritate în România.
Blestemul a supravietuit în sud-estul Europei ca formă de răzbunare sau, mai degrabă, ca o formă justițiară. El a persistat în lumea balcanică de-a lungul anilor, iar aromânii sunt cunoscuți printre slavi drept oameni care dețin magia/puterea acestor cuvinte malefice. Două materiale recent postate de Vlatko Dimov pe blogul său[1].
Adyivãsiiu/ cãntaiu, adusã pi limba rumunã, “PÃPUTSÃLI” (arb.”Këpucët”), shcurta prozã a scriitorlui Thanas Medi, alâncitâ tu rivista “OLTART”, nr. 28. Haristo Oana Anca Mihaela Glasu ca u adusi pi limba rumunâ… (Poati s-u toarnâ vârâ shi pi armâneashti! )
Pi frandza di internet TRA ARMANAMI alanci una
habari di la Cunsilu-a Armanjlor. Habarea pi treili limbi, rumaneasca,
angleasca shi frantseasca u ufiliseashti numa Consiliu (Council) armans/vlachs,
anda easti zborlu ti Cunsilu, shi arman/vlach, anda easti zborlu ti Armanjlji.
Candu, shi cum vini pana la aesta alaxeari,
shtiindalui ca, Cunsil u ufilisea numa makedonarmans/macedonarmans?
