„Adevărul e ca fierul roșu; aplicat la vreme, el ustură și doare, dar ajută și vindecă. Vom recomanda deci acest tratament drastic și în chestiunea macedoneană”, scria doctorul Tașcu G. Trifon în broșura publicată în august 1909 cu titlul Congresul românilor otomani ținut la Bitola (Monastir). Observaţia era desigur corectă însă chiar dacă au existat încercări de a urma un asemenea îndemn, timpul a fost prea scurt pentru ca ele să ducă la un rezultat consecvent. Epilogul celor două războaie balcanice, pacea de la Bucureşti din august 1913 a anulat prerogativele armânilor asigurate de statutul de olah milet obţinut în 1905. Două decenii mai târziu, un tratament similar va fi formulat şi argumentat pe larg într-o carte intitulată Problema şcoalei româneşti din Balcani. Născut la Malovishte ca şi Taşcu G. Trifon, tot medic şi el, autorul cărţii, S. Ţovaru proceda la rândul lui la o critică « usturătoare şi dureroasă » a politicii statului român în Balcani şi a celor care au aplicat-o la faţa locului în domeniul cheie al învăţământului.
Pornind de la o amplă documentaţie şi de la surse epistolare inedite, Magda Stavinschi a publicat o monografie intitulată Nicolae Coculescu, o viaţă printre stele, care grupează diverse date interesante despre ascendenţii aromâni ai acestui personaj bine cunoscut în vremea sa (1866-1952), fondator al Observatorului astronomic din Bucureşti, partizan al adoptării calendarului gregorian în România, fruntaş liberal şi, printre altele, « papist » – s-a convertit “oficial” în 1925 la catolicism sub influenţa monseniorului Ghika.
Ana Maria Narti, critic de teatru la Contemporanul, la sfârsitul anilor ’60 în ajunul instalării în Suedia unde va fi aleasă deputată în Parlament.
Pe tata îl chema Dumitru, obișnuia să semneze Dumitru V. Narti, numele de la mijloc era Virgil. Pe bunica [mamamare] o chema Parascheva, numele de fată Metta. Constantin Narti, Cocea, care a fost diplomat la Praga, era fratele mai mare al tatălui meu, unchiul Cocea, foarte iubit de noi copiii…
Laolu armânescu poati s-bâneadzâ ca pânâ tora: ma multi retsele tsi, niscântiori, si stăvrusescu. Tră armânearea tu bană a armânjloru easti importantu ca tuts atselj tsi nica doru tră isnafea a loru si-află simboluri comune tră tuts shi unu planu tră tut laolu.
Aesta easti unâ antribari la cari pot s-apândâseascâ mash atselj armânj tsi nu vor si-u aproachi aestâ dzuâ ca dzua a loru natsională. Pânâ tu soni easti apofasea a loru shi au furnjili a loru tră aestâ apofasi. Ama ca istorianu voi s-intru tu njedzlu la aestâ problemă shi s-vâ u spunu minduiarea a mea câ tse niscântsâ Armânj, sh-maxus Armânjlji ditu Grâtsie, nu aproachi 23 di Maiu ca dzua a loru natsională. (Nikola Minov priadus pi armâneashte Alexandru Gica)
This is a question that can be answered only by those Aromanians who do not want to accept this day as their national day. Ultimately it is their decision and they have their reasons for it. As a historian, though, I will try to get to the core of this particular problem and share my opinion why do some Aromanians, and more particularly the Aromanians in Greece, reject May 23rd as their national day.
Idheia câ armânjlji suntu unu populu ahoryea, altâ soi di populili cu cari bâneadzâ, nu easti nauă, nitsi la elj, nitsi la atselj ninga cari bâneadzâ (identitatea easti daima ligatâ di alteritati). Idheia yilipseashti unâ mirachi a loru ta si s-aspunâ tu migdani shi aspuni ananghea ta s-da giuiapi. Aestu lucru nu alănci aseara. (N. Trifon, priadus pi armâneashte Alexandru Gica)
23 mai 2020, cu Thede Kahl, Nikola Minov & Alexandru Gica
Ideea că aromânii constituie un fragment anume al populaţiei sud-estului european care este şi alceva decât celelalte fragmente cu care ei convieţuiesc nu este nouă : nici la ei, nici la cei cu care ei sunt în contact, identitatea fiind nedisociabilă de alteritate. La ei, această idee corespunde unor frământări, dorinţei de a se afirma, deseori necesităţii de a se justifica, care nu datează de ieri sau de alaltăieri. (Nicolas Trifon)
Critic de teatru reputat în România anilor ’60, deputată parlamentară în Suedia unde cere azil politic în 1970, Ana Maria Narti zugrăveşte cu o preciziune de entomologistă un tablou sesizant, pe alocuri sinistru, desigur realist şi chiar hazliu al lumii armâneşti din care provenea din partea tatălui. Examinat mai de aproape, acest tablou apare însă mai degrabă ca un fel de chintesenţă a stereotipurilor la care se pretează această lume atunci când este privită din exterior.
