Feb 27

Societatea de Cultură Macedoromână şi Comunitatea Aromânilor din România : Interferenţe Victor Enache-Nicolas Trifon via Maria Pariza

Catégorie : HabariEditeur @ 4:54 pm

 

Pe 20 februarie, Maria Pariza publica pe Almanahul aromân facsimilul publicaţiei lui Victor Enache Chicuta di harauă datată din februarie 2011. Editorialul de pe prima pagină a declanşat comentariul meu care urmează. Facebook-ul[1] fiind efemer, mi s-a părut interesant să public acest dialog cu Victor via Maria. Iată, pentru început, editorialul lui Victor intitulat « Victorie ! dar fără învingători »

 

Trăim vremuri ceţoase, tulburi şi veninoase.

Văpăi trecătoare ne aprind şi ne duc spre o victorie pretinsă de două tabere cu membrii care se cred unii mai « machedoni «  decât alţii.

Societatea de Cultură Macedoromână şi CARo-ul.

Ne întrebăm precum poetul : Ce-i mâna pe ei în luptă ? Ce vroiau ? Acel apus ? etc.

Ne vom mărgini deocamdată la zona Banatului, unde cunoaştem situaţia « care este » din toate punctele de vedere.

Pentru aromânii de aici nici CARo-ul nici Societatea de Cultură Macedoromână nu au făcut nimic.

Pot fi contrazis, că nu e greu : Caramitru ? Canacheu ?

Vă înscrieţi sau lăsăm să vorbească probele audio (radio) şi video (TV). Promisiuni din ciclul : Vorbe, vorbe, vorbe…

Cât despre victoria uneia sau alteia dintre tabere, rezultatul e acelaşi, va fi o victorie fără învingători. Si în România, şi în afara ei, aromâna, fie dialect, fie limbă makedon-armânjă se vorbeşte tot mai puţin chiar şi de către cei de vârsta a treia.

Si după acţiunile celor două societăţi citate mai sus procesul continuă fără piedici. Statul român stă şi aşteaptă, privind ca un spectator ajuns întâmplător în stal.

La şase ani de la apariţie, CHICUTA vede totul în negru.

S-auzim numai de bine !

Ceea ce apreciez în special la tine, Victor, este grija de care dai dovadă în împrejurările cele mai diverse de a pozitiva. Este o calitate rară în lumea aromână. Deci felicitări pentru acest editorial !

‪Personal, sunt convins că aspectul personal ar trebui să joace un rol mai mic în disputele care opun la un moment dat viziuni, proiecte, scenarii, programme politice sau culturale. Aceasta, bineînţeles, dacă ne situăm în perspectiva viziunilor, proiectelor, etc citate mai sus şi nu în aceea a persoanelor care se revendica de la ele, se identifică cu ele şi încearcă să le traducă în realitate.

‪Desigur, din disputa între Societatea de cultură macedo-română (SCMR) şi Comunitatea aromânilor din România (CAR) nimeni nu iese învingător. Nu mai puţin sigur este că nu avem de a face cu acelaşi lucru în cele două cazuri.

‪SCMR-ul este o structură înfiinţată şi concepută în contextul istoric al sfârşitului secolului XIX, suspendată în perioada comunistă, reactivată după aceea, care astăzi este finanţată exclusiv de statul român de care depinde total si în slujba căruia se pronunţă prin urmare de fiecare dată când este solicitată.

‪CARo-ul este o asociaţie care s-a constituit în condiţiile democratizării României şi care reflectă preocupări în parte noi, în pas cu timpul, privind situaţia aromânilor din România şi din Balcani.

‪Depunerea în 2005 a cererii de recunoaştere a unui statut legal care să permită membrilor acestei comunităţi să-şi cultive limba şi particularităţile culturale, un statut care într-o ţară ca România este inevitabil acela de minoritate naţională, este punctul de plecare al situţiei încordate la care asistăm în ultimii ani.

Altum spus, este ridicol să nu iei în consideraţie, să pui pe acelaşi plan, SCMR şi CARo-ul. În primul caz este vorba de o structură care reflectă explicit poziţia unui stat, care o şi finanţează, în timp ce în al doilea caz avem de a face cu o structură asociativă privată care se prezintă în numele unei comunităţi de limbă şi cultură aparte, a cărei dorinţe şi interese nu sunt totdeauna aceleasi cu acelea ale comunităţii de limbă şi cultură română. Pentru statul român, care se prezintă ca « naţional unitar », şi pentru SCMR aromânii nu constituie o comunitate de limbă şi cultură distinctă, ei sunt « români » în România şi « români de pretutindeni » sau « de peste hotare » în ţările balcanice de unde provin. Inutil de precizat situaţia precară în care se găseşte CARo-ul, şi problemele cu care această structură este confruntată.

Revenind la Banat, este greu să te aştepţi de la CARo la un ajutor de aceaşi anvergură ca acela de la SCMR, ceea ce face compara<ia între cele două structuri cam deplasată. Ceea ce a făcut una sau cealaltă concret de-a lungul anilor pentru Banat este desigur foarte puţin, cum spui si tu. Totuşi, aş atrage atenţia asupra faptului că în septembie 2016, la evenimentul în legătură cu deportaţii aromâni din Banat, au susţinut iniţiativa şi participat activ, printre alţii, membrii de la CAR, inclusiv C. Canacheu, citat mai sus, nu însă şi de la SCMR.

O ultimă precizare : nu intervin pe această temă ca arbitru, şi dacă am spus de la bun început că am oroare de probleme lagate de persoane, ceea ce mă interesează fiind convingerile care animă aceste persoane sau poziţiile pe care ele le susţin public, asta nu înseamnă că nu am şi eu propriile mele convingeri şi poziţii, care provin în parte şi din istoria mea familială. Iată-le, în câteva cuvinte.

Pentru mine, SCMR, în concepţia sa iniţială, aparţine unui trecut îndepărtat. După pacea de la Bucureţti, ea pierde progresiv raţiunea de a exista. Străbunicul meu, Gachi Trifon, a pus la dispoziţia statului român una dintre vilele lui de la Sofia pentru a deschide prima reprezentaţie diplomatică după războiul din 1877-1878. Ca mulţi alţii, credea că statul român putea face ceva pentru ca el şi ai lui ca să nu devină bulgari, greci sau sârbi. Bunicul meu, subiect otoman, s-a pus în slujba diplomaţiei române la Salonic în momentele de maxima tensiune, în jurul anului 1905. După care, atitudinea lui, ca şi a tatii mai târziu de altfel, a fost tot mai rezervată faţă de decizia de a coloniza Cadrilaterul cu familii de aromâni. Aromânii trebuiau ajutaţi, când era posibil, acolo unde trăiau ei. Deja fratele bunicului meu, Taşcu Trifon, în ajunul războaielor balcanice, a luat poziţie pentru o mai mare autonomie a activităţilor şcolare, culturale şi politice ale aromânilor din Turcia europeană. Simplificând, voi spune, ca francezii : Numai proştii nu-şi schimbă părerea !

‪Mai grav decât cu proştii este cu toţi aceia care nu-şi schimbă părerea, dacă mai putem vorbi de părere, sau din înflăcărare necugetată, sau din orgoliu familial prost plasat, sau din teamă de eventuale complicatii, sau, si mai rău, din interes pentru cariera politică, administrativă sau ştiinţifică.

‪CARo-ul este o « instituţie » mult mai recentă, care mi se părea a fi o iniţiativă binevenită la început, dar care, confruntată cu adversităţile şi calomniile perpetuate sub egida naţionalismului românesc inclusiv si mai ales de partizanii de origină aromână ai acestui naţionalism, s-a izolat din ce în ce mai mult cedând unor compensaţii simbolice paseiste, mă refer la cultul Macedoniei antice, şi promovând un surogat de naţionalism « makedon-armân » care se îndepărtează tot mai mult de problematica aromânilor de azi ca si de ieri din statele balcanice.

‪Doar revenirea la iniţiative concrete, pornind de la realităţile actuale, aşa cum sunt ele şi cum bine le-ai descris tu Victor, va permite să avansăm şi să construim o alternativă.

‪Până una alta, situaţia actuală, Victor, ai descris-o foarte bine constatând că :

‪‪« Statul român stă şi aşteaptă, privind ca un spectator ajuns întâmplător în stal. »

‪Mai rău nu puteam să ajungem!

Nicolas Trifon

 

[1] https://www.facebook.com/groups/1567609903485630/permalink/1750676335178985/

 

Laisser une réponse