Oct 24

Scoala lui Gusti si aromânii din Cadrilater

Catégorie : HabariEditeur @ 2:39 pm

Transhumanţă interbelică în Balcani : studii şi articole despre aromâni în publicaţiile şcolii gustiene, anthologie de Zoltán Rostás şi Martin Ladislau Salamon, Bucureşti, Eikon, 2017

În absenţa unei indicaţii precise ale autorilor, putem deduce că termenul de transhumanţă trebuie înţeles mai repede în sensul etimologic trans (dincolo, peste) şi humus (pământ, ţară). Aparent, autorii nu se referă la semi-nomadismul pastoral al aromânilor din Pind, Rila, Pirin sau Rodopi, deseori asimilat transhumanţei în limbajul curent, ci la instalarea unora dintre ei în a doua parte a anilor 1920 într-o regiune uscată, de stepă, Cadrilaterul sau Dobrogea nouă anexată de România în urma celui de al doilea război balcanic (1913).

Monografia satului Ezibei, judeţul Caliacra (1 168 locuitori dintre care 14 români regăţeni, 380 români macedoneni, 722 bulgari si 52 turci şi tătari), reprodusă parţial în carte constituie principalul document reţinut de editor. Publicată în 1938 de profesorul de liceu C.D. Constantinescu-Mirceşti, cu o prefaţă de D. Gusti, această lucrare era prima monografie sociologică care « aborda în mod deliberat un sat multienic, multicultural », scrie specialistul în istorie orală Zoltán Rostás, care semnează prefaţa. Monografia conţine nu numai o sumediene de date sociologice dar şi o prezentare amănunţită a folclorului, a obiceiurilor şi a portului coloniştilor macedo-români. Accentul e pus pe literatura lor « pentru motivul că, în Cadrilater dispărând motivul şi împrejurările care au determinat aceste creaţii, ele sunt sortite unei si[n]gure dispariţii » (p. 56).

Retrospectiv, nu credem că ne înşelăm prea mult spunând că această literatură şi aceste obiceiuri s-au păstrat mai bine decât se putea estima în acele timpuri, având în vedere conservatismul de care vor da dovadă mulţi colonişti aromâni şi descendenţi de-ai lor în împrejurările dramatice cu care ei au fost confruntaţi după cedarea Cadrilaterului din septembrie 1940.

În capitolul al 2-lea sunt prezentate diverse articole extrase din revista Curierul echipelor studenţeşti publicată în perioada 1935-1938. El conţine informaţii deseori instructive privind spre exemplu « adânca neîncredere [la aromâni] faţă de ceea ce e străin de portul, ca şi de neamul lor (p. 157) sau « uşurinţa şi neînţelelgerea cu care s-a făcut colonizarea » (p. 158). Anumite detalii îţi permit să-ţi faci o imagine mai realistă a situaţiei : în comuna Regina Maria, procentajul de neştiutori de carte la macedoneni este « înspăimântător » : el urcă la 80 % la bărbaţi şi la 98 % la femei », consemnează spre exemplu autorul anchetei (p. 159). Tonul paternalist adoptat uneori de redactorii raporturilor şi osanalele aduse M. S. Regelui prezentat drept « imperativul categoric al ridicării reale a satului românesc » (p. 173) nu pot însă să nu şocheze cititorul de azi, chiar dacă autorii afirmă că « autodezvoltarea » lumii rurale este obiectivul acţiunii lor.

Frontierele între comunităţile care convieţuiesc de voie de nevoie în această comună nu sunt totdeauna etanşe : « Obiceiurile evoluează, se modifică de la o grupare la alta. « Steaua şi Plugul, tradiţionalele obiceiuri românşti circulă acum şi la bulgarii din această comună. Chiar sorcova se practică azi de bulgari într-o formă care imită obiceiul nostru. » Până şi tătarii « au început să facă nunţile duminică » (p. 55).

Cartea reeditează şi un « clasic » al literaturii despre colonizarea Cadrilaterul, studiul publicat de Constantin Noe în trei numere din revista Sociologia românească în 1938. Recitindu-l, nu poţi să nu fi frapat tonul ponderat, responsabil şi realist cu care acest intelectual meglenit, un adevărat honête homme, evocă tarele administraţiei, comportamentul deseori cinic al oamenilor politici români solicitaţi de promotorii venirii « românilor macedoneni » în ţara-mamă, ezitările responsabilor comunitari de la Societatea de cultura macedoromână şi dramatismul care a caracterizat luarea deciziei de a părăsi locurile de baştina din regiuni precum Meglenia şi mai ales Veria[1].

Retrospectiv, ceea ce putem spune azi, este că pe moment situaţia era mai mult decât confuză. Devenită în fine « mare », România era confruntată cu probleme pe care nu era nicidecum pregătită să le rezolve. Numai ulterior s-a schiţat o strategie mai coerentă de control al teritoriului recent anexat în care elementul românesc constituia o infimă minoritate. În această strategie, coloniştii veniţi din Macedonia au jucat, deseori involuntar, un rol considerabil. Constantin Noe o sugerează atunci când conclude :

O mare operă naţională s-a făcut în câţiva ani fără mari cheltuieli pentru stat (p. 261).

Studiul său apare însă în 1938 iar Cadrilaterul este retrocedat doi ani mai târziu. De pierdut, au pierdut şi unii, aromânii colonizaţi, şi ceilalţi, « strategii » statului român. Cei din urmă însă ar fi avut mai mult de câştigat.

 

Ceea ce s-a întâmplat nu putea să nu se întâmple, pare să zică acelaşi C. Noe când scrie :

În timp ce fiecare neamuri conlocuitoare cu românii se ridică în mase spre a merge la ai săi, turcii în Turcia, bulgarii în Bulgaria iar grecii din Bulgaria şi Turcia veneau cu sutele de mii în Grecia, ar fi fost oare posibil ca românii macedoneni să nu se gândească şi ei la ţara lor ? Chiar dacă ei nu s-ar fi gândit, erau acolo refugiaţii greci care nu pregetau a le spune : “Aici e ţara noastră”, voi sunteţi români, plecaţi în România ! (p. 190)

E suficient să imaginezi ultima replică în gura aromânilor proaspăt debarcati în Cadrilater adresându-se bulgarilor ca să sesizezi grotescul şi absurditatea situaţiei, consecinţă inevitabilă a propagandelor naţionaliste concurente[2].

Totuşi aromânii sunt un caz aparte, o minoritate atipica în măsura în care nu s-au pretat la rolul care le era destinat devenind repede des trouble-fête cum remarcă tot C. Noe.

Epilogul cărţii este semnat de actualul consul României la Salonic, fost student al lui Zoltan Rostas cu care colaborează în continuare. In contribuţia sa, Martin Ladislau Salamon punctează legătura între « adaptabilitatea [aromânilor] care le-a asigurat supravieţuirea de-a lngul secolelor, dar care în aelaşi timp i-a ţinut într-o stare de înapoiere lingvistică. O înapoiere care nu a permis aromânei să se modernizeze, să devină o limba literară, iar pe aromâni i-a ţinut captivi în trecut, cantonaţi într-o permanentă criză identitară » (p. 263).

Cât despre şcolile deschise de statul român în Balcani, el notează :

Carenţa principală – nu însă şi singura – a acestor şcoli a fost aceea că predarea nu se făcea în dialectul aromân, ci în limba română literară, astfel elevii învăţând româna aproape ca o llimbă străină (p. 269).

L. Salamon citează pe larg un articol publicat de un autor din Grecia, Vasilis Vlasis, într-o prestigioasă revistă românească (Revue des études sud-est européennes n° XXXVI 1-4, pp 151-171). Interesul acestei contribuţii consistă mai ales în faptul că autorul a avut acces la arhive oficiale din Grecia. Concluzile lui sunt uneori discutabile, având mai ales în vedere parti pris-ul nationalist al acestui autor. În demonstraţia sa, precizează M. L. Salamon, V. Vlasis « conturează portretul robot al unui stat elen tolerant cu comunitatea aromână » (p. 274). Ele permit însă să sesizezi complexitatea situaţiei. Iată cum prezntă cercetătorul grec poziţia statului român :

Statul român era extrem de satisfăcut de modul în care a fost reglementată problema pro-românilor (kuţovlahi) în anexele Tratatului de la Bucureşti (…) A preferat să se concentreze pe interesul său de a păstra bunele relaţii cu Grecia şi să nu acorde atenţie reclamaţilor venite de la aceşti pro-români. După sfârşitul primului război mondial, [oficialii statului român] au declarat că pentru România nu mai există vreo chestiune cuţovlahă (p. 277).

Nicolas Triton, august 2017

[1] În discuţiile pe care le-am avut in ultimii ani cu istoricul Nicolae-Serban Tanaşoca, în mai multe rânduri când ne apropiam de subiectul sensibil privind dorinţa exprmată de unii aromâni din România de a fi recunoscuţi ca minoritate naţională pentru a beneficia de drepturi instituţionale care să asigure menţinerea limbii şi culturii lor, acesta nu putea să se abţină să aducă aminte de rolul jucat de strămoşii lui pe linie maternă (Bradelexi) şi paternă (Hagigogu) în acele momente. Ba chiar mă admonesta : « Tu nepotul lui Taşcu Trifon, autorul broşurii despre congresul românilor otomani de la Bitola din 1910 ???… ». Ultima dată când ne-am văzut mi-a spu, puţin înainte să moară mi-a spus, mai în glumă mai în serios : « Dacă statutul de minoritate naţionlă e recunoscut în România, eu mă duc la ambasada Greciei ca să cer cetăţenia grecească la care bunicul meu a renunţat venind în România.” Bineînţeles acesta nu era unicul motiv pentru care el adopta o poziţie sceptică despre viitorul aromânilor în afara integrării definitive în statele în care trăiesc si nu interfera nicdecum în contribuţiile sale critice privind istoria aromânilor.

O filiaţie similară, pe linie maternă, pare să joace un loc cheie în atitudinea special de agresivă pe această temă a actorului Ion Caramitru, preşedinte al Societăţii de cultură macedoromână, nepot al unuia dintre fruntaşii aromâni care au participat la negocierile pentru venirea în România, Nicolae Celea. (Cf. http://www.formula-as.ro/2015/1165/lumea-romaneasca-24/ion-caramitru-visez-tot-timpul-cu-ochii-deschisi-19157) Niciodată nu o să înţeleg de ce trecutul trebuie să fasoneze neapărat viitorul.

[2] Această replică, care a rămas bine întipărită în memoria aromânilor rămaşi în Grecia, poate fi interpretată şi ca un efect colateral al propagandei româneşti, sau mai bine zis al felului în care aceasta a fost percepută faimoasa propaganda romanica invocată sustematic de autoprităţile greceşti ca să se opună iniţiativelor autonome aromâneşti.

 

Laisser une réponse