Aug 28

Particularismul aromân şi pariul european (Larissa, iunie 1998)

Catégorie : HabariEditeur @ 12:14 pm

Intervenţie la colocviul organizat la Larissa, în Grecia, de KEMO (Centru de cercetări asupra grupurilor minoritare) sub auspicile Comunităţii europene în iunie 1998. C. Dina, N. Katsanis, S. Beis, A. Kukudis şi T.J. Winnifrith, precum şi o delegaţie a asociaţiei vlahe din Veria, au intervenit şi dezbătut în cadrul acestei manifestaţii la care au asistat, printre alţii, o delegaţie de la Constanţa în frunte cu S. Samara şi, de la Paris, I. Perifan. Actele acestor două zile, care s-au derulat până la capăt în ciuda unei campanii de presă calomnioase şi a unor manevre de intimidare perpetuate de elemente naţionaliste de extremă dreapta, au fost publicate în cartea apărută în greceşte sub titlul Heterogeneitatea lingvistică în Grecia, la Atena în 2001, pp. 69-141. (Nicolas Trifon)

Mai multe motive m-au condus sa propun acesct examen succint, în termeni politici şi mergând direc la obiect de fieare data când ocazia se prezintă, al ceea ce voi numi particularismul aromân. Chiar dacă adeseori a stârnit curiozitate sau interes el a fost întotdeauna învăluit de un anumit mister. In plus, evocarea lui a fost tabu în anumite perioade, ceea ce nu a rămas fără consecinţe în abordarea lui, inclusiv în contextul academic. Aluzile politice, subînţelesurile polemice, lucrurile tăcute pe care le putem detecta în prelegerile si articolele cu caracter general ca şi în contribuţile specializate adaugă o doză suplimentara de confuzie misterului mai sus numit. Nu este uşor, în aceste situaţii, să se facă diferenţa între ceea ce aparţine domeniului convigerii intime ale autorilor, ceea ce se înscrie într-o strategie personală (de carieră profesională sau politică) şi ceea ce poate fi raportat la un autentic angajament politic. Obiectivitatea prea scrupuloasă e suspectă atunci când subiectul tratat necesită o luare de poziţie în timp ce tonul patetic nu garantează autenticitatea afirmaţilor. Această abordare aluzivă şi implicită a unor probleme sensibile sau considerate ca atare ca şi climatul de supiciune care rezultă sfârşesc prin a marginaliza, şi chiar a oculta un particularism deja fragil..

Demersul meu pe care voi încerca sa-l prezint aici implică inevitabil anumite simplificări, motiv pentru care precizez de la bun început că particularismul aromân, aşa cum în concep eu, corespunde unor realităţi disparate a căror punct de convergenţă este folosirea şi referinţa comună la o limbă, aromâna. De natură lingvistică, acest factor de diferenţiere are desigur şi implicaţii culturale mai largi care însă nu sunt neapărat pertinente în materie de orientare naţională. Pe acest ultim aspect se articulează ipoteza pe care voi încerca să o prezint în această comunicare. Destul de bine conturat, în perioada care precedă apariţia actualei configuraţii naţionale şi statale în regiune, particularismul aromân s-a perpetuat pornind din acel moment într-un mod atât liber (în afară de orice cadru de omogeneizare instituţională _ administrativ, şcolar, etc.) şi constrâns (adică întru-un cadru institutional care nu îl lua în consideraţie sau îl excludea). El a suferit astfel din plin consecinţele accelerării transformărilor structurilor sociale (comunitare, profesionale, familiale…) care au avut loc în ultimele decenii în sud-estul european.

In pierdere de viteză, fragmentat, dispersat, particularismul aromân continuă însa să dea semne de viaţă, în zilele noastre cum ne arată actualitatea acestui sfârşit de secol XX.

Trebuie să fim circumspecti faţă de această revenire în actualitate a particularismului aromânesc în măsura în care ea este întâi şi întâi rezultatul unor evenimente istorice şi unor tendinţe generale care depăşesc contextul regional, precum implozia regimurilor comuniste şi destrămarea Federaţiei iugoslave. Această revenire adestă menţinerea particularismului aromânesc, nu indică însă nicidecum cum va evolua în viitor. Pentru a tenta o prognoză coerentă trebuie să făcem în prealabil un bilanţ realist, să luăm în consideraţie diferitele situaţii care se prezintă, sa ţinem cont de toate sensibilităţi care participă la dezbaterea publică pe această tema. O asemenea sarcină incombă în primul rând asociaţilor aromâne, însă studile publicate şi cercetările în curs pot furniza şi ele informaţii preţioase16.

Până una alta, suntem obligaţi să constatăm că revenirea în actualitate a particularismului aromân a reactivat naţionalismele care se înfruntă în regiune. Suficient de « misterios » şi prost cunoscut pentru a constitui un teren prielnic speculaţilor cele mai contradictorii, el a devenit din nou o micro-miză geopolitică pe plan regional datorită faptului că este prezent pe teritoriul a trei state în conflict latent privind referinţele naţionale ţi frontierele lor actuale. Polemicile între « partidele » grecesc, macedonean şi albanez, ca şi un anumit discurs victimist aromân cu veleităţi naţionale dar fără un obiectiv precis, compromite evaluarea realităţilor de pe teren, monopolizează dezbaterea publică şi împiedică astfel o eventuale revitalizare a particularismului aromân. Revenirea acestuia din urmă pe secena publică nu este un simplu avatar al a polemicilor politico-diplomate de la sfârşitul secolului XIX. Ea se datorează în bună parte unui fenomen nou, care va influenţa cursul istoriei în Balcani, mă refer la construcţia europeană. Ca să realizăm impactul potenţial al acestui nou factor trebuie să adoptăm o cu tot altă perspectivă decât aceea a discursurilor naţionaliste, a metaforelor, convingerilor şi argumentelor pe care ele le vehiculează.

In acest sfârşit de secol [XX], nu putem să pierdem din vedere teza care are din ce în ce mai mult favoarea istoricilor care studiază acestă problemă : Statul e acela care crează naţiune, nu invers! Reiau dinadins această formulă provocatoare a istoricului Eric Hobsbawm care, la rândul lui, se referă la confesiunile unui personaj greu de suspectat de antinaţionalism, mareşalul Pilsduski, artizanul statului naţiune polonez modern. A deduce că nu există o nţiune aromână pentru că nu există un stat aromân constituie desigur o evidenţă cu care însă nu ne putem mulţumi. Ceea ce singularizează în realitate particularismul aromân sunt cauzele şi motivele pentru care el nu s-a tradus, precum celelalte particularisme din zonă, într-o mişcare naţională conscventă, adică naţionalistă, care să urmărească crearea unui stat propriu, şi nu a revendicat cu suficientă energie, după 1913, un statut aparte în statele naţiune din Balcani. Desigur, n-au lipsit nici printre aromâni aspiraţile naţionale, să ne gândim numai gramatica lui Bojagi, apârută la Viena în 1813, deci înantea gramaticilor bulagrei şi sârbei moderne, sau la numeroasele intiţiative luate de diaspora aromână în Europa centrală sub influenţa iluminismului. Aceste aspiraţii au fost prezente şi la o parte dintre aromânii care s-au pus în slujba statului român care, de abia format, a iniţiat un program de şcoli în Turcia europeană şi a făcut presiuni pentru ca aromânii să fie recunoscuţi ca milet aparte . Totuşi, nici chiar în acele momente tulburi, când totul părea posibil, idea de stat naţional aromân nu a figurat la ordinea zilei. In fine, problema administrării teritorilor locuite de aromâni de către statul român nu s-a pus serios niciodată.

Perspectiva unui stat propriu, şi chiar a unui fel de autonomie regională nu era atractivă pentru aromânii secolului XIX datorită împrăştierii lor, mobilităţii şi naturii activităţilor pe care le exersau. De o bucată bună de vreme ei funcţionau nu numai într-o logică teritorială _ în comunele lor situate în zone muntoase, greu accesibile, care constituiau principalele zone compacte ocupate de aromâni, dar şi într-o logică de reţele _ de tranzumanţă, de transport, de comerţ, de hanuri… Aceste două logici se alimentau reciproc, cel puţin până la un punct, iar deplasările negustorilor şi artizanilor aromâni depăşiseră de mult graniţele imperiului otoman.

Apariţia frontierelornaţionale şi reconfigurările lor ulterioare au fost o piedică pentru libera circulaţie a mărfurilor, a turmelor de oi, a persoanelor, liberă circulaţie care asigura aromânilor o anumită prosperitate. Hiatul, discontinuitatea, déjà observabile între interesele, viziunea lumii, aspiraţile pe de o parte ale burgheziei aromâne, câteodată cu pondere considerabilă însă totdeauna izolată, din oraşe şi cele, pe de altă parte ale populaţilor rămase în zonele de locuinţă tradiţionale şi circuitele pastorale se va accentua simţitor. Somaţi să ia poziţie cu ocazia conflictelor naţionale, cei mai mulţI au preferat să adopte o atitudine prudentă, atentistă, ceea ce arată că exista, printre ei, inclusiv printre cei care manifestau interes pentru aspiraţile naţionale, o conştiinţă difuză, câteodată intuitivă, a riscurilor pe care le prezenta un astfel de angajament. Strategiei de înfruntare, curentă în acele vremuri, prea riscantă în cazul lor, ei preferau o strategie a evitării a cărei rădăcini se situa atât într-un reflex minoritar dobândit de mult cât şi în modul lor de viaţă sui generis. Evenimentele care au urmat au confirmat justeţea acestei autolimitări în materie de revendicări de ordin naţional. Masacrele, persecuţile, deplasările masive constrânse, vor arăta puţina consideraţie de care se bucurau din partea statelor naţiune grupurile umane care jenau realizarea obiectivele lor hegemonice.

Am făcut acest rapid tur de orizont pentru a sugera concluzia care mi se pare că se impune şi priveşte direct actualitatea. Lăsând la o parte consideraţile morale, se poate spune că situaţia precară astăzi a particularismului aromân nu poate fi imputată unei înfrângeri, aromânii nu au participat în nume propriu la marile confruntări din istoria naţională balcanică, şi nici unui abandon, având în vedere că Romania a acordat un sprijin logistic celor care i-au solicitat asistenţa în funcţie de proprile sale interese ca stat naţiune, în timp ce marile puteri nu au manifestat un interes special pentru problema aromână. Avem deci de a face, la urma urmelor, cu un eşec al strategiei de evitare adoptată pe plan naţional din cauze obiective de majoritatea aromânilor. Nu trebuie însă dramatizat : eşecul acestei strategii (mai degrabă impusă de situaţia în care se găseau aromânii decât deliberată) apare ca fiind relativ atunci când confruntăm realităţile particularismului aromân, oricât de precare ar fi ele, cu anunţurile insistente încă acum mai bine de un secol privind dispariţia iminentă a elementului aromân. « Deznaţionalizare » este cuvântul folosit cel mai des pentru a desemna estomparea treptată a particularismului aromân17, nu numai la autorii români ci şi la un istoric austriac greu de taxat drept naţionalist român precum Max-Demeter Peyfuss18. Acest cuvânt implică o interpretare abuzivă. Mai degrabă ar trebui, cred, vorbit de un process de “naţionalizare” pe căi multiple, cu forme variind de la un grup la altul şi, bineînţeles de la o naţiune « mamă » aculturatoare la alta. Chiar dacă nu a întâmpinat rezistenţe majore, acest proces a durat mult timp şi, mai ales, nu s-a tradus ipso fapto prin abandonarea particularismului.

Conform logicii naţionale, reminiscenţele particularismului aromân constituie tot atâtea defecţiuni ale asimilării. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre cei care continuă să vorbească aromâna şi se mândresc cu aşa ceva. Azi ca şi ieri, pentru majoritatea dintre ei menţinerea particularismului nu este de loc incompatibilă cu plina apartenenţă la naţiunea în care evoluează. Acestea sunt motivele pentru care propun ipoteza care urmează : atât declinul, considerat unanim ca ineluctabil până la o dată recenta, ca şi supravieţuirea în condiţii precare însă surprinzătoare a particularismului aromân pot fi explicate prin faptul că cadrul naţional nu dădea un răszpuns potrivit (satisfăcător) problemelor pe care le ridica acest particularism. Altcum spus, faimoasa chestiune aromână care a luat sfârşit lamentabil în 1913, şi care tinde să redevină de actualitate este, în acelaşi timp, nu chiar naţională şi mai mult decât naţională. Ea este atât infra cât şi supranaţională.

Europa care se construieşte în zilele noastre este însă pe cale de a depăşi cadrul naţional. Desigur, Uniunea europeană nu e o soluţie miracol, ea comportă tot felul de contradicţii şi secretă la rândul ei mecanisme generatoare de nedreptăţi. Un lucru este însă sigur, ea tinde din ce în ce mai mult să funcţioneze la scară supranţională, această tendinţă se va accentua cu timpul, iar valorile naţionale ale ţărilor mici şi mari vor juca un rol tot mai marginal.

In mod paradoxal, tocmai în momentul în care el este ameninţat cu dispariţia definitivă, datorită mai ales stingerii limbii, particularismul aromân beneficiază de o dinamiă istorică favorabilă. Mişcările naţionaliste se manifestă din nou în zilele noastre în forme cu atât mai agresive cu cât partizanii lor se simt condamnaţi de cursul istoriei. In schimb, fenomene precum particularismul aromân pot juca un rol modest dar exemplar în construcţia europeană. Decizia Parlamentului european privind ocrotiea limbii şi culturii aromâne nu afost luată à la légère, astfel încât putem conclude, sără să jucăm cu cunivtele că dacă Europa constituie o şansă pentru particularismul aromân, acesta din urmă poate să fie şi el o şansă pentru Europa. Rămâne de văzut în ce măsură aromânii doritori să-si cultive limba şi cultura vor fi capabili să facă la rândul lor pariul european.

(Text publicat în Unde e Aromânia ? interventii, dezbateri, cronici, Cartier, 2015, pp. 48-54.)

Laisser une réponse