Aug 28

Oamenii de stiinta, de stat, de rând… şi aromânii (Constanţa, august 2005)

Catégorie : HabariEditeur @ 12:35 pm

Interventia mea la aceasta a II-a editie a Zilelor culturii aromânese va concentra pe o chestiune de actualitate, bine cunoscuta publicului prezent,şi anume implicatile şi consecintele formularii publice in aprilie 2005 a cererii unui statut de minoritate nationala pentru aromanii traind in Romania. (Nicolas Trifon)

Cateva cuvinte depre carte. Sunt sigur ca cei care inteleg franceza şi au citit-o sau o vor citi au sau vor avea multe obiectii de facut privind anumite fapte precise relatate precum şi opinii avansate. Avand in vedere demersul adoptat, care e global, şi subiectul (sensibil) tratat, cartea se expune inevitabil la critici in toate felurile, deseori justificate. Ea se adreseaza atat unui public occidental, mai repede cultivat şi curios, interesat de Balcani, istorie, antropologie, problema nationala, fără insa a fi neaparat la curent cu existenta Aromanilor, cât şi cititorilor din sud-estul european intrigati de pozitia Aromanilor in istoria, viata sociala şi economica a acestei regiuni, precum şi de relatile lor cu natiunile in cadrul carora evolueaza.

“  Romania pretinde ca Aromanii sunt romani ”, afirma pe un ton indignat animatoarea magazinului Nouvelle Europe de pe Radio France Internationale, inainte de a ma intreba : “ Care e adevărul ? ” “Adevărul e politic ”, i-am raspuns eu cam brutal, reamintind auditorilor diferenta intre competitia nationala din ultimele decenii ale Imperiului otoman, cand aceasta teorie a fost elaborata, şi situatia actuala. Am raspuns asa ca să nu ma lansez in explicatii pe care publicul francofon nu le-ar fi inteles şi care ar fi dus la o controversa inutila cu interlocutoarea mea, de origina macedoneană slava.

Retrospectiv, este uimitor să vezi cum de la infiintarea statelor actuale in Balcani pâna la sfarsitul acesti secol XX conceptia care a prevalat era ca in domeniul national adevărul nu poate fi decit stiintific, fără nici o consideratie asupra faptului ca “ adevărul ” unora se batea cap in cap cu adevărul celorlalti.

Argumentele, uneori judicioase, avansate de oamenii de stiinta n-au lipsit, dar decizia a apartinut totdeauna in ultima instanta oamenilor des stat, dependenti la randul lor de raporturile de forta regionale şi inernaţionale. Chiar şi istoricii cei mai nationalisti o recunosteau cateaodata, e drept mai ales cand decizia politica contraria argumentatia lor şi proprile lor convingeri naţionale.

 

Personal, am incercat in aceasta carte să repertoriez şi să reconstitui pornind de la documente, marturii scrise sau orale, analize, impresii de calatorie, aceste realitati, mai precis tot ceea de ii diferentiaza pe aromâni de cei pe linga sau printre care ei au evoluat de-a lungul istoriei. Ceea ce ii diferentiaza fără insa a-i opune neaparat celorlalti, şi asta din ultimele secole ale stapanirii bizantine pana in zilele noastre trecand prin acel aproape jumatate de mileniu de administrare otomana a regiunii. Chiar daca rezerva anumite surprize, rezultatul nu e spectaculos, pentru ca am evitat sistematic anachronismul şi speculatiile bazate pe ipoteze neverificabile. El e suficient de concludent pentru a contracara argumentele celor care minimizeaza sau neaga diferentele intre aromani pe de o parte, greci, albanezi, slavi şi mai recent romani pe de alta parte.

Bineînţeles un asemena demers corespundea in buna parte dorintei de a pune capat unei nedreptati de care tatal meu, bunicul meu, strabunicul meu şi famililor lor au avut de suferit sub diferite feluri, o nedreptate cu atat mai nelinistitoare cu cât eu insumi, ca atatea alte persoane de origina aromana din generatia mea, eram tentat să ma multumesc cu versiunile naţionale care circulau despre trecutul nostru, cultura noastra, modului nostru de a fi. In acelasi timp un asemenea demers era greu de initiat in afara unor perspective mai concrete. Aceste perspective s-au precizat in contextul crizei consecutive imploziei comunismului şi dezmembrarii Iugoslaviei. Ele au fost preparate de o serie de schimbari nu totdeauna vizibile dar ireversibile in modul de a concepe naţiunea: ma refer la succesul teoriei critice a natiunii şi la declinul relativ al ponderii factorului national pe plan politic şi economic in Occident. In Balcani, noul curs al istoriei, la care puţini erau pregatiti, a socat, dind loc la atitudini contradictorii. Rari sunt oamenii politici cât de cât reprezentativi care să se opuna frontal noii ordini supranaţionale europeene in construcție, ceea ce nu ii impiedica să continue să incerce să flateze reflexul naţionalist al clientelei lor. Cu atat mai mult cu cât o mare parte a populatiei, lezata pe plan economic şi social de evolutia din ultimii ani, e receptiva la utopiile paseiste bazate pe un curios amestec intre nostalgia ordinii trecute (comuniste) şi o anumita idee a grandorii naţionale. In acelasi timp, exista şi sectoare sociale, nu neaparat privilegiate, care in conditile democratizarii in curs s-au emancipat de prejudecatile naţionale care faceau deunazi unanimitatea. Iata de ce, intr-o ţarăca Romania, conditile nu sunt la ora actuala a priori defavorabile afirmarii aromanilor ca un element aparte. La rândul ei, pozitia ezitanta a oamenilor de stiinta, adica a istoricilor, lingvistilor sau antropologilor romani, unii de origine aromâna de altfel, a caror opinie poate influenta intr-un sens sau altul opinia publica şi clasa politica, întretine inevitabil confuzia. In faza cu colegii lor occidentali şi cu noile valori promovate, ei prefera toutusi, cand e vorba de Aromani sau de alte subiecte sensibile, să se abtina să intervena public, atunci când nu reiau pur şi simplu pozitile exprimate de inaintasii lor. Personal n-am auzit de nici un nume consacrat de pe piata de idei romaneasca care să se incumete să critice in ultimul timp legenda nationala privitoare la aromani. Motivele sunt diverse : unii pentru ca sunt convinsi de argumentele invocate in sprijinul acestei legende, altii pentru ca vor să se inscrie intr-o continuitate, inaintasii şi cateodata profesorii lor fusesera la originea acestei legende, altii pentru ca nu vor să se rupă de un public care ramane atasat legendei naţionale, altii ca să nu se dezica, avand in vedere rolul care l-au jucat direct sau indirect in justificarea acestei legende… Frontiera intre motivatile personale (mandrie, patriotism, oportunism…) şi preocuparile academice nu e totdeauna neta.

Cât depre romanii de rand, ca şi grecii, slavii sau albanezii care sunt in contact cu aromanii, ei le cunosc foarte bine diferentele şi o exprima clar in cuvintele folosite ca sa-i evoce şi in stereotipurile pe care le vehiculeaza despre “ makedoni ”, “ cutovlahi ”, “ţinţari” sau “ ciobani ”. Acest aspect este rar luat în consideratie de partizanii roumânitatii aromanilor.

De la lichidarea definitiva a imperiului otoman pana in zilele noastre, aromanii constituie o realitate in acelasi timp infranationala şi supranationala in Balcani care a supravietuit in ciuda absentei celor mai elementare drepturi naţionale. Criza de la sfarsitul secolului XX a deschis noi perspective atat pentru afirmarea lor ca element a parte cât şi pentru recunoasterea lor ca atare de catre statele şi societatile unde ei se gasesc. Modalitățile, posibilitățile, obiectivele difera de la ţarăla tara. Prezenta aromanilor in cinci state balcanice, in situatie de minorite de fapt, a constituit mult timp un handicap. Astazi, cand frontierele sunt mai permeabile, deplasarea mai usoara, ea poate fi un atu. Succesul balcanic al sarbatorilor etnopolitice aromane organizate la Muluvishte (Republica Macedonia) sau Serres (Grecia), la Constanţa sau la Muscopuli (azi Voskopojë, Albania) e un semnal care sugereaza ca armânamea [lumea aromâna] doreste şi poate functiona in retea. De calea pe care o vor urma aromanii din Romania depinde in buna parte transformarea acestui atu in ceva mai consistent. Prezenta lor in aceasta ţarăe recenta – perioada 1926-1932 in cazul multora dintre ei – şi este legata intr-o anumita măsură de politica dusă de statul roman in Balcani. Odata cu lichidarea Turciei europeane (1913), rarele avantaje obtinute pe plan administrativ şi scolar de Aromanii favorabili statului roman, gratie sprijinului diplomatic şi asistentei culturale acordate de Romania, s-au spulberat. Cum au supravietuit aromânii în perioada care a urmat (1913-1990) ramane pentru multi un mister. Misterele fiind prin definitie inexplicabile, mai bine sé privim situatia actuala şi noile posibilitati care au apărut.

Un lucru e sigur : ei nu pot să se afirme decat proiectindu-se la o scara larga, « patria » lor fiind, ca şi ieri, Balcanii. Pe aceasta scara Romania joaca un rol cheie, inevitabil negativ daca nu revizuieste radical linia observata in trecut. A te revendica şi a fi sprijinit ca roman avea o cu totul alta semnificatie şi implicatii politice in Macedonia administrata de otomani in perioada 1864-1913 decat azi in Grecia, Republica Macedonia, Albania, Bulgaria, ca să nu mai vorbim de Romania. Nimeni nu poate nega acest lucru, indiferent de modul in care se analizeaza retrospectiv interventia Romaniei acum o suta de ani. De la 1864 pana in zilele noastre, Grecia prezenta orice veleitate de afirmare autonoma a aromanilor ca fiind o interventie a statului roman : propaganda romanica. Acuzatia era in buna parte ridicola in măsură in care presiunile exersate de statul grecesc şi bandele sale armate pentru a “ recupera ” supusii sai vlahofoni erau cu mult mai flagrante. A considera azi ca aromanii din Balcani sunt romani, a-i revendica şi a-i sprijini ca atare inseamna a confirma in mod caricatural vechea acuzatie. In mod caricatural, fiindca azi miza e derizorie in comparatie cu ce s-a intamplat acum un secol. La urma urmei chiar şi statele balcanice nu vad rau o asemenea “ propaganda ” care poate să contribuie fructos la relatiile economice, diplomatice, culturale cu Romania. Intr-un fel au şi de castigat, fiindca asta le permite să accelereze marginalizarea elementului aromanesc la ei. Atat pe plan identitar cât şi pe plan lingvistic, efectul sistemului de burse de studiu acordat de Romania asa-zisilor Romani din sud e dezastros pentru elementul aroman. Acum doi ani, la Divjaka [Albania], o aromanca bursiera la un liceu din Constanţa mi-a explicat foarte serios cum ea cauta să uite aromana ca să vorbeaca ca lumea romana. In mai multe randuri, tot in Albania, am observat cum fosti bursieri din Romania se fortau să vorbeasca o romana corecta. Erau ei romani, poate, dar şi albanezi, in tot cazul din ce in ce mai puţin aromani. Anul asta am intilnit intamplator doi tineri din Peshtera (Bulgaria) care beneficiau de burse la ASE gratie originii lor. Ea, mai ambitioasa, voia să faca masterul, el se gandea să lucreze in import-export cu Romania. Am avut impresia ca ei se simteau mai repede bulgari decat romani, ceea ce mi se pare natural. In tot cazul sederea lor in Romania nu a contribuit nicidecum la reimprospatarea referintelor lor aromane care raman de resortul strict familial. Toti acesti interlocutori aveau in Romania un corespondent la minister, de origina aromana in general, care se ocupa de integrarea lor. Nici unul dintre ei nu a fost prezentat şi nu a frecventat sutsata [asociatia] aromana din orasul in care studia (Constanţa şi Bucureşti). Beneficiul pentru Romania a acestui sistem de “ ajutor ” e real dar modest. Nu cred util să insist pe consecintele sale nefaste pentru armânamea [lumea aromana] din Divjaka, Elbasan, Peshtera şi chiar din Constanţa sau Bucureşti.

Interesul pe care l-ar putea prezenta obtinerea unui statut national in Romania est deci nu numai de ordin simbolic şi politic (in măsură in care ea ar dezminti un argument care joaca in defavoarea aromanilor considerati ca un fel de clientela a Romaniei, in măsură in care poate sprijini obtinerea unui statut similar pentru aromanii din Albania) dar şi practic : daca Romania vrea să sustina elementul aroman, cu care afinitatile sunt considerabile atat datorita apartenentei la aceeasi zona lingvistica (romanitatea orientala) cât şi istoriei comune pornind de la sfarsitul secolului XIX, atunci ea trebuie să ia masurile care permit mentinerea şi consolidarea elementului aroman acolo unde se gaseste el deci inclusiv in Romania.

Adevărul e ca şi fierul rosu…

Voi termina cu o nota mai personala. Expozitia documentara organizata de Maria Pariza la biblioteca judeteana din Constanţa in cadrul Zilelor culturii aromane mi-a rezervat o surpriza placuta. Am putut consulta pentru prima data brosura publicata in 1909 de fratele bunicului meu cu titlul Congresul romanilor otomani tinut la Bitola (Monastir).

“Adevărul e ca şi fierul rosu ; aplicat la vreme el ustura şi doare, dar ajuta şi videca. Vom recomanda deci acest tratament drastic şi in chestiunea macedoneană ”, scria Tascu G. Trifon.

Bine, pentru unii, rau pentru ceilalti, chestiunea macedoneană a fost rezolvata patru ani dupa aparitia brosurii, cand statele balcanice si-au impartit ultimele posesiuni ale imperiului otoman din Balcani (1913). Nu insa şi chestiunea aromana. La inceputul acestui secol XXI, situatia e diferita din multe puncte de vedere. Incontestabil, ponderea aromanilor în Balcani a scazut, insa problemele de ordin national pe care ei le ridica pot fi exprimate în termeni mult mai clari. Din pacate nu e totdeauna asa, şi în cazul Romaniei evocat aici tratamentul preconizat de autorul brosurii, medic de profesie, mi se pare adecvat. Ma refer la ambiguitatea savant intretinuta de cei care spun în Romania ca aromanii sunt romani şi punct.

Din doua una. Ori toti aromanii, deci atat cei care traiesc azi în Romania cât şi cei din tarile balcanice pe care primii le-au parasit în perioada 1926-1932, sunt romani. Ori aromanii din Romania sunt romani, cei din Grecia greci, cei din Republica Macedonia macedoneni, etc. In primul caz, statul roman ar trebui să ceara oficial recunoasterea lor ca minoritate romana în Grecia, Republica Macedonia, etc., ceea ce el nu a facut niciodata şi nimic nu ne permite să spunem ca o va face vreo data – ca să nu mai vorbim de faptul ca puţini aromani din aceste tari ar accepta să se declare romani. Al doilea caz, corespunde situatiei de drept – şi deseori de fapt – în toate aceste tari în care, cu exceptia Republicii Macedonia, ei nu pot să fie decat greci, romani, albanezi, etc. Atat în primul precum şi în al doilea caz, oricat de diferite ar fi ele, nu mai prea are mult sens să se vorbeasca de aromani, decat eventual la trecut, mai precis la un trecut indepartat şi poate chiar la modul conditional. Prima “ solutie ” e platonica, veleitara, fără consecinte practice, daca lasam la o parte maruntele avantaje pe care le poate trage statul statul roman în relatiile sale cu omologii lui din Balcani. A doua “ solutie ” e mult mai realista, şi a fost de fapt adoptata de mult de statul roman (ca şi de omologii sai din regiune, în ceea ce îi priveste pe aromani). Acest realism, care nu se limiteaza la “ romanii subdunareni ”, nu a impiedicat statul roman să insufle şi să intretina în paralel iluzile de grandoare şi de expansiune cele mai extravagante în randul populatiei, ceea ce ia permis de altfel să camufleze partial carentele sale în domeniul economic, social sau cultural. In multe privinte, partizanii asertiuni “ aromanii sunt romani ” reproduc acest amestec aparent paradoxal, în realitate contradictoriu, de platonism, de veleitarism, şi de realism daca nu de cinism. Reiterarea din ce în ce mai agresiva în ultimii ani a cestei tematici nu e întâmplatoare : de la 1989 incoace o parte dintre aromanii din Romania au inceput să dezbata public despre situatia lor din punct de vedere national şi să incerce să se afirme în mod autonom, la fel ca şi alti aromanii din celelalte tari balcanice, care la randul lor, intr-o măsură mai mare sau mai mica au optat pentru aceeasi cale. Nu e o cale usoara insa asta e calea pe care au ales-o toti aceia pentru care locul de cinste care li se ofera în panteonul national romanesc (grecesc, albanez, etc.) nu poate compensa absenta de drepturi specifice în acord cu personalitatea lor colectiva, cu limba, cu cultura, cu istoria lor.

Nicolas Trifon

(Text publicat în Unde e Aromânia ? interventii, dezbateri, cronici, Cartier, 2015, pp. 55-61.)

Laisser une réponse