Aug 28

Nici Bucureşti, nici Atena (Zborlu anostru n° 4, 1994)

Catégorie : HabariEditeur @ 12:23 pm

Nici Skopje nici Tirana, ca să fim complecți. Cam acesta ar fi mesajul pe care aş dori să-l transmit Congresului aromânilor care are loc în aceasta lună iulie (1993) la Freiburg/Brisgau, congres la care din păcate nu pot să particip dar pe care îl salut din toată inima. (Nicolas Trifon)

Inainte de a încerca să aduc câteva precizări, voi reaminti două lucruri care nu pot fi evitate atunci când te interesezi de soarta aromânilor, două lucruri greu de contestat chiar dacă pot fi interpretate de mai multe feluri şi care permit să percepi particularismul aromânesc în toată complexitatea lui ; doua lucruri care deranjează în egală măsură dar nu din aceleaşi motive atât pe cei care sunt favorabili cât şi pe cei ostili în zilele noastre afirmării publice a acestui particularism.

Prima constatare : aromânii nu s-au impus ca naţiune aparte în ținuturile unde locuiau în perioada apriției statelor națiune, în secolul XIX, în sud-estul european. N-au putut, n-au ştiut, n-au vrut să se afirme ca națiune –în sensul modern al cuvântului, este greu de tranşat. Ce este sigur este că din punct de vedere geopolitic edificarea unui stat național aromân era, de la bun început, greu de conceput. Elisée Reclus, şi atâți alți geografi, istorici şi erudiți, au atras de la început atenția asupra aceastui aspect de care mulți aromâni erau constienți sau îl intuiau.

Desigur, în ultimele decenii din secolul XIXşila începutul secolului XX initiativele, şi acțiunile care puteau fi interpretate în perspectiva unei emancipări naționale a aromânilor n-au lipsit. Se poate însă vorbi de un naționalism aromân ? De ce nu, dar atunci ar fi vorba de un naținalism mai special, atipic pentru Balcani. Cu toate ca erau confruntați cu hegemonismul şi asimilaționismul brutal al celorlalte naționalisme din regiune, Aromânii nu au manifestat niciodată cea mai mică veleitate de a impune propria lor hegemonie sau de asimila pe cineva.

Se poate oare vorbi de o mişcare națională aromână ? Da, cu condiția de a prreciza că ea nu a putut (ştiut, vrut) să se emancipeze de naționalismul românesc în cadrul căruia figura în calitate de ramura îndepărtate şi cam exotică.

Nu Roma, nici Viena sau Parisul, şi cu atât mai puțin Atena, Sofia sau Belgradul ci Bucureştiul care a sărit în ajutorul aromânilor care erau deseori victimele agresivității mişcărilor naționaliste din regiune. Benefic la început pentru afirmarea aromânilor şi pentru protejarea lor, sprijinul dat de statul român se va dovedi cu timpul limitat, ambigu (limba de predare în şcolile destinate aromânilor era româna), nu chiar dezinteresat (guvernul român va ştii să tragă anumite avantaje din intervenția sa în Balcani), deci, în ultimă analiză, ineficace.

Există o mulțime de motive pentru a deplora eşecul mişcării naționale aromâne, sau, mai bine zis, pentru a deplora triumful celorlalte mişcări naționale (susținute de unii aromâni de altfel) în detrimentul aromânilor, şi este inutil să insistăm asupra situației actuale în care aromânii riscă să dispară ca entitate autonomă. Această amenințare care azi se precizează planează continuu de la tratatul de la Bucureşti încoace.

Există, în acelaşi timp, cel puțin un motiv , în opinia mea, pentru a ne felicita retrospectiv pentru faptulul că aromânii n’au încercat niciodată să construiască un stat al lor, să dezvolte şi să practice un naționalism specific : ei au evitat astfel o « pasiune » negativă, a căror consecințe au fost teribile în Balcani. Mă refer nu numai la agresivitatea manifestată des naționalismele bulgăresc, grecesc, românesc sau albanez contra minorităților şi popoarelor vecine, dar şi la diversiunea alimentată de corifeii acestor naționalisme în sânul proprilor lor popoare, frânând astfel democratizarea efectiva, dezvoltarea economică şi justiția socială.

A doua constatare : marginalizate, dispersate, comunitățile aromâne au perdurat, spre bucuria unora, necazul altora. Anunțată de a lungul secolului XIX, dispariția lor era considerată ca iminentă după 1913. Ele constituie totuşi în continuare o realitate în regiune, bineînțeles precară din multe puncte de vedere, dar de care trebuie ținut cont. In absența datelor statistice fiabile şi studilor demografice serioase e greu de a estim ponderea lor. O mai bună cunoaştere a situației lor actuale poate rezerva anumite suprize : bune sau rele. In plus, cu ocazia destrămării federației iugoslave şi descompunerii regimelui comunist într-o țară ca Albania, aromânii au devenit o miză politică în regiune. O miza modestă dar nu neglijabilă dacă luăm în considerație tensiunile şi conflictele care caracterizează triunghiul Grecia-Albania-Macedonia ex-iugoslavă.

« Nici Bucureşti nici Atena, nici Skopje nici Tirana » înseamnă a refuza să privilegiezi un stat din Balcani în perspectiva cauzei aromâneşti. Mizând pe un stat, aromânii riscă nu numai să creeze tensiuni între ei dar şi să provoace presiuni suplimentare şi chiar represalii în celelalte state. După Bucureşti, a carui responsabilitate în deruta de după al doilea război balcanic am evocat-o mai sus, Atena, al carei rol negativ în trecut nu mai e de reamintit, dă semne de câțiva ani de o anumită deschidere față de aromâni. Derutantă la prima vedere, valorizarea bombastică à « grecilor vlahofoni » din ultima vreme are o funcție destul de străvezie : a demonstra astfel prezența unei minorități greceşti în Republica Macedonia şi a da mai multă importanță minorității greceşti din sudul Albaniei. Ceea ce trebuie mai ales amintit este că în contextul sud-europan nici un stat nu e suficient de puternic ca să impune celorlalte o soluție a problemei aromâne şi nu numai aromâne. Aceste state sunt de fapt condamnate să se înțeleagă, pe spinarea minorităților, inevitabil, cum a fost cazul în 1913 cu România sau azi cu Grecia.

Prin « nici Bucureşti nici Atena, nici Skopje nici Tirana » înțeleg imperioasa luare de distanță față de naționalismele din țările în care aromânii trăiesc, naționalisme de care sunt la rândul lor deseori impregnați, independent de voința lor şi la care trebuie câteodată să suscrie ca să evite reprobarea publică. O asemenea neutralitate nu înseamnă nicidecum demisie față de angajamentul civic, dimpotrivă, şi din acest punct de vedere minoritarii pot juca un rol deosebit în democratizarea scietăților în care evoluează.

Sub o formă sau alta, în Balcani principiul național o ia înaintea celui cetățenesc, atât în materie de legitimatate a diferitelor state existente cât şi în funcționarea concretă instituților lor. Cu principiul național, Aromânii nu pot decât să piadă, şi au pierdut deja mult în trecut, fără ca această piedere aşa de dureroasă pentru ei să fi adus foloase substanțiale națiunii majoritare. In schimb, aromânii şi nu numai ei, pentru că unii membrii ai societății majoritare, din ce în e mai numeroşi, nu se mai mulțumesc cu satisfacțile derizorii, pur simbolice, obținute pe spinarea celorlați, au mult de câştigat de pe urma triumfului principiului cetățenesc. Pentru aromâni, miza este nu numai prezervarea lor ca entitate aparte ci şi apărarea demnității lor de oameni liberi. Prin pozitia specifică pe care o ocupă, ei pot constitui un factor de democrație şi găsi aliați prețioşi atât în țările în care trăiesc cât şi pe plan internațional, dacă ne gândim la Europa comunitară care va ajunge odată şo în Balcani.

In chip de concluzie, aş reaminti principalele date ale problemei care ne interesează. Ceea ce amenință supraviețuirea particularismului aromân nu sunt numai presiunile exercitate de națiunea majoritară şi de statul « ei » ci şi progresele modernizării. Aculturarea, inevital indusă de modernizare, prin urbanizare spre exemplu, poate fi fatală pentru o minoritate ca aromânii în cazul în care statul nu ia măsurile necesare pentru a preveni sau a contrabalansa efectele perverse ale modernizării. In condițile în care procesul de descompunere ale structurilor comunitare tradiționale avansează din ce in ce mai repede, dispariția limbii aromâne e inevitabilă dacă nu sunt elaborate şi implementate rețele culturale (şcolare, asociative, de media) indispensabile pentru pentru supraviețuirea ei.

Două feluri de sarcini prioritare îi aşteaptă pe toți cei, aromâni sau nu, care sunt favorabili menținerii şi revitalizării particularismului armân, mai ales pe plan lingvistic :

  • să caute să obțină de la statele de tutelă un statut juridic adaptat minorității aromâne şi să supravegheze aplicarea acestui statut ;
  • sc ceară şi să pună în practică un sistem de predare a aromânei şi în aromâă paralel cu acela în limba majoritarilor pentru cei care o doresc.

Dacă pledez pentru refuzul logicii naționaliste care prevalează în Balcani este desigur datorită convingerilor mele universaliste şi libertare dar şi din cauză că acest refuz mi se pare indispensabil pentru a atinge obiectivele expuse mai sus. Realizarea lor nu depinde numai de energia militanților cauzei aromâne în țările unde ei se află ci şi de capacitatea lor de a se pune de acord, de a elabora o strategie comună, transnaționlă, coerentă şi realistă.

Realizările pe plan juridic, instituțional, cultural, chiar şi cele mai modeste precum o nouă publicație, un curs de aromână într-o şcoală situată într-un cartier une trăiesc aromâni sau o emisiune de radio sunt mai prețioase pentru cauza aromână decât declarațile de intenție mărețe dar fără niciun debuşeu concret şi elucubrațile fanteziste emise de oamenii politici din Republica Macedonia sau România, Atena sau Tirana, declarații şi elucubrații la care (sunt sensibili) aderă, din naivitate sau din interes, şi mulți aromâni.

(Text publicat în Unde e Aromânia ? interventii, dezbateri, cronici, Cartier, 2015, pp. 43-47.)

Laisser une réponse