Aug 21

Aromânii şi sud-dunărenii în memorile lui Matila Ghyka (N.T.)

Catégorie : Habari/NewsEditeur @ 12:40 pm

Pe urmele enigmaticului căpitan Mihuţu şi a « poveştilor [lui] despre istoria şi folclorul Macedoniei şi Epirului » consemnate în memorile lui Matila Ghyka am sfârşit prin a mă întreba dacă nu cumva acesta din urmă nu era şi el de origine aromână pe linie paternă. Într-un fel, o sugerează el însuşi, atunci când evocă sosirea înaintaşului lui din Epir în Ţara Românească pe la 1770, în aceiaşi perioadă în care a venit şi Trandafir Djuvara, strămoşul lui Neagu. Spre deosebire de majoritatea « compatrioţilor » lor din Balcani, aromânii nu au cum să producă vreo « adeverinţă » certificând existenţa lor de-a lungul timpului în termeni naţionali, motiv pentru care pistele genealogice dau inevitabil loc la quiproquo-uri… Genealogia şi istoria nu fac totdeauna casă bună !

Matila Ghyka, 1881-1965 : şcolit la franciscani şi la iezuiţi, ofiţer de marină, inginer, mare călător, diplomat, profesor de estetică la Los Angeles, autor prolix…

În mai multe rânduri, Matila Ghyka[1] îl pomeneşte pe un anume Mihuţu în memorile sale publicate la Paris în 1956, traduse în română cu titlul Curcubeie[2]. Nu lipsesc indiciile, nu reuşesc însă să identific acest personaj pe care mi l-a semnalat Matei Cazacu. Mulţumesc anticipat aceleia/aceluia care poate să ne dea informaţii mai detailate. Iată indiciile.

Format la o şcoală navală reputată de ofiţeri din Franţa, M. Ghyka are 20 de ani când soseşte în 1900 pe crucişătorul « Elisabeta », ancorat în portul Constanţa, unde va sta şase luni şi îl va întâlni pentru prima dată pe aspirantul « de origine macedoneană » Mihuţu. « Mărunt de stat, plin de ardoare, mai în vârstă decât camarazii lui », el absolvise Scoala superioară de artilerie de la Bucureşti. Mai înainte, el fusese profesor la liceul românesc din Bitola, principala instituţie şcolară frecventată de aromânii cu sentimente, sau mai bine zis cu veleităţi, naţionale proprii din Turcia europeană. Mulţi dintre ei se vor stabili ulterior în România. Acestui Mihuţu, prezentat succesiv ca aromân, ca macedo-român, ca român macedonean sau ca român din Macedonia, Matila Ghyka îi datorează « multe amănunte despre istoria şi folclorul Macedoniei şi Epirului » pe care le reia pe larg în memorile sale. « Datorită lui, m-am iniţiat în încurcata problemă a românilor din Macedonia care, la acea vreme, sub ochiul amuzat al Turciei, făcea mult sânge rău României şi Greciei » (p. 102-103), comentează viitorul diplomat a cărui memorii au fost scrise la mijlocul secolului al XX-lea.

Axa Epir-Principate 

Interesant este că Mihuţu face o distincţie destul de netă între armâni, numiţi macedo-români, şi rrrâmâni, numiţi epiroţi : 

« De altfel, începând din secolul al XVII-lea, avea loc o imigrare neîncetată de macedo-români spre principatele din nordul Dunării ; veneau să facă avere, se căsătoreau adesea cu fete de boieri români şi curând au început să reprezinte o parte considerabilă din mica boierime şi din intelectualitatea din ceea ce avea să devină Regatul Român. Un alt val, paralel, de imigranţi din Balcani vorbind aceiaşi limbă, venea din Epirul de Sud (…). Aveau spirit de aventură. Unii se duceau să-şi caute norocul la Veneţia, unde intrau în garda albaneză a dogilor ori făceau comerţ, dar un număr şi mai mare trecea Dunărea şi aceşti epiroţi stabiliţi ca negustori ori arendaşi în Ţara Românească sau în Moldova se căsătoreau cu fete din mica boierime de ţară (căsătoria cu o ‘’fată de boier’’ era modalitatea cea mai directă de a dobândi impământenirea în cele două principate) şi se asimilau complet păstrând totuşi, ca şi macedo-românii, însuşirile particulare de rezistenţă şi de curiozitate intelectuală » (pp. 102-103). 

De mai multe ori, Matila Ghyka revine pe acest punct, aparent pentru el Epirul ocupă un loc aparte. El nu pare să se fi mulţumit de altfel cu informaţile obţinute de la interlocutorul său, şi face propria lui anchetă. A propos de Valahia, el precizează de la bun început într-o notă : « Deja cronicarii bizantini îi numeau vlahi pe macedo-români, cunoscuţi de cronicarii francezi ca blas, aceiaşi rădăcină cu olah (termen folosit de unguri pentru vecinii de la Răsărit) walahwälshWallon… » (P. 23.) În mai multe rânduri el se referă la « fenomenul de chimie etnică » care a dat naştere atât românilor, pornind de la daci şi într-o oarecare măsură de la slavi şi cumani cât şi macedo-românilor pornind respectiv de la traci şi, în cazul epiroţilor, de la iliri (p. 102, 468). 

După prima întâlnire pe « Elisabeta », singurul crucizător de care dispunea Regatul Român, ei se vor revedea tot în Dobrogea, de două ori şi vor colabora cu acelaşi entuziasm : o dată în 1906, când Mihuţu preda navigaţia la şcoala de marină din Constanţa (p. 140), a doua dată,  în timpul primului război mondial, când Mihuţu devenise căpitan de corvetă şi căpitanul portului Constanţa (p. 286). Amândoi vor participa la diverse manevre militare contra  armatei germane care împreună cu aliaţii bulgari ocupaseră Dobrogea.

Aromânii din România înaintea colonizării Cadrilaterului

« Când am ajuns eu [în 1900], Constanţa era, deşi foarte mică, un oraş cosmopolit de tipul ‘’schelelor din Levant’’. În general, negustorii erau greci şi armeni, ceva evrei, dar românii macedoneni, deşi veniţi de curând, s-au dovedit foarte apţi pentru comerţ (ceea ce nu era cazul românilor din Regat, toţi sau aproape toţi funcţionari sau ofiţeri) şi au început să se îmbogăţească (p. 100), notează Matila Ghyka în memorile sale redactate după al doilea război mondial pornind de la propriul său jurnal pe care îl intitulase « Povestiri mlăştinoase ».   El manifestă un interes deosebit pentru aromânii din Constanţa în perioda care precede colonizarea Cadrilaterului. Prezenţa lor este scrupulos consemnată. Un exemplu : « Hotelul Europa avea un restaurant zgomotos unde (…) îşi făceau apariţia cei câţiva macedo-români prosperi din Constanţa, doctori, farmacişti ori negustori, lui Mihuţu îi făcea plăcere să mi-i prezinte. Ca toţi românii din sudul Dunării care nu fuseseră asimilaţi de cultura grecească, el avea pentru greci, în particular şi în general, o antipatie înnăscută, singura excepţie fiind proprietarul hotelului cu care se tachina inofensiv… » (P. 142.)

Vorbind despre societatea ieşeană, ea cuprindea « în afară de reprezentanţii boierimii pământene şi fanariote (greco-bizantine), un număr oarecare de familii greceşti, macedonene sau epirote – venite între secolul XVII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea » (p. 30).

La Galaţi, în timpul războiului, împreună cu colegii de la Misiunea navală franceză, el frecventează restaurantul « Macedonia » (ţinut, « desigur, de un aromân ») (pp. 313-314). « Aristocraţia locală [în Bucovina]era formată de mici nobili austrieci şi membrii ai vechilor familii de boieri autohtoni care optaseră în 1777 pentru Austria ca să nu-şi piardă pământurile şi primiseră de la Habsburgi titlurile de cavaler ori de baron, chiar de conte, potrivit strămoşilor sau averii. Erau şi câţiva baroni armeni şi macedo-români. » (P. 135.)

Nicolae Mişu şi Ionel Brătianu

Nicolae Mişu[3] va fi celălalt « macedonean » cu care Matila Ghyka va avea o relaţie privilegiată imediat după ce a fost numit la legaţia română de la Londra. Despre noul ambasador al României în Anglia, prezentat ca « cel mai remarcabil dintre diplomaţii noştrii », el scrie :

 « Avea un chip cu trăsături fine, dar energice, ochi negri pătrunzători, strălucind de inteligenţă, o expresie de mândrie ironică, disimulată mai mult sau mai puţin de o curtoazie perfectă şi înflorită. Aceste elemente puţin contradictorii ale firii lui se datorau faptului că era român macedonean. Părea să aibă toate calităţile diplomatice ale orientalului, inclusiv viclenia aproape diabolică dar fără nici unul dintre defectele acestuia. Pentru mine a ajuns rapid şeful ideal. Ne înţelegeam evident de minune, poate din cauza ascendenţei noastre epirote şi albaneze, dar e greu de închipuit o curtoazie mai desăvârşită, o experienţă mai vastă atât în politica internaţională cât şi în politica balcanică, în fine umorul şi ironia foarte atrăgătoare oferite în relaţia zilnică cu acest om remarcabil. » (P. 264-265.)

Doar doi delegaţi au avut dreptul să participe în numele României la negocierile de pace de la Versailles în 1919 : Nicolae Mişu era unul dintre ei, celălalt fiind Ionel Brătianu (1864-1927). Iată pasajul pe care i-l consacră celui din urmă Matila Ghyka:

« Ca origine, Brătienii erau macedo-români, asemenea multor personalităţi interesante din România. Am insistat deja asupra inteligenţei şi tenacităţii macedo-românilor în general care şi-au însuşit unele din calităţile duşmanilor lor, grecii. Strămoşul lui Ionel Brătianu, Dima, a venit în secolul al XVII-lea în Ţara Românească unde s-a căsătorit cu moştenitoarea familiei boiereşti Brătianu, luându-i numele. » (P. 346.) Matila Ghyka se referă probabil la Dima Grecul din Brătienii de Sus atestat într-un act întocmit în 1634[4]. Prin « Grecul » se înţelege mai degrabă « străinul », acest termen generic desemnând nu numai pe greci şi pe toţi cei veniţi de la sud de Dunăre, mai ales cu comerţul.

Un absent : Matila Costiescu senior

Contrastul este sesizant între omniprezenţa membrilor familiei Ghyka evocaţi cu ocazia peregrinărilor memorialistului şi absenţa în carte a referinţelor la familia tatălui lui. Acesta din urmă nu este evocat decât de trei ori în termeni foarte sumari. « Eram singurul copil la părinţi, divorţaţi pentru nepotrivire de caracter (se căsătoriseră la 21 de ani), curând după naşterea mea. » (P. 26.) « Tata era încă foarte tânăr, în uniformă de maior de artilerie, eu adesea în uniformă de aspirant, iar el era mândru să-şi prezinte prietenilor şi camarazilor un fiu deja ofiţer  pe care nu-l cunoscuse decât bebeluş şi copil » (p. 76), povesteşte el cu ocazia primei sala vizite la Bucureşti. Atât tatăl, prenumit şi el Matila, cât şi bunicul, Anton, erau militari de carieră cunoscuţi în vremea lor, uşor de identificat, ultimul ocupând spre exemplu un grad important în francmasonerie. Pasajul care urmează ne aduce informaţii preţioase despre istoria pe linie paternă a memorialistului şi explică interesul lui pentru aromâni : 

« Camaraderia mea cu Mihuţu s-a legat şi mai mult nu numai fiindcă, după mamă, eram de origine albaneză, dar după datele genealogice oferite de tatăl meu, străbunicul meu venise din Epir pe la 1770, de fapt de la Ianina, ca mulţi imigranţi din acea vreme şi, după ce a dobândit rangul de sluger (o mică boierie), s-a înălţat în treaptă după ce s-a căsătorit cu o moştenitoare din judeţul Buzău, care i-a adus ca zestre, între alte moşii, Costieştii – fiii lui adoptând acest nume. Din această pricină, Mihuţu (Ianina era oraşul sfânt al macedo-românilor din Epir) avea pentru mine devotamentul samuraiului faţă de şeful său de clan şi îmi povestea toate amănuntele posibile despre tradiţile şi viaţa românilor din Macedonia şi Epir. » (P. 142.) 

Nu numai erudit dar şi observator realist al mediului social din care provenea, Matila Ghyka insistă pe rolul căsătoriilor în ascensiunea socială ulterioară a noilor veniţi, prezentaţi explicit ca imigranţi. Aparent, în cazul tatălui său biologic, descendent şi el din nou veniţii cu un secol înainte, eventuala promoţie sociale graţie căsătoriei cu o Ghyka nu a avut loc. Anturajul Mariei Ghyka a pus repede capăt « mezalianţei » organizând divorţul puţin după naşterea copilului. Acesta din urmă a conservat prenumele tatălui şi un enigmatic C., de la Costiescu, cu care semna uneori, însă numele de familie vine de la un unchi din partea mamei, Grigore Ghyka, care îl înfiase şi de la care el a moştenit şi titlul de prinţ. Instalat definitiv în Franţa, acest frate vitreg al mamei trăia pe picior mare navigând între hotelurile de lux şi « cercurile » selecte de la Nisa şi din Paris unde tânărul Matila l-a întâlnit pentru prima dată.

Mama lui, Maria Ghyka, fiica beizadelei Constantin Ghyka, era « în realitate » precizează autorul, de origine albaneză, tot din Epir, prezenţa aceastei familii în Muntenia fiind atestată pentru prima dată de arhivele castelului Bran în 1560 ; primul domnitor Ghica urcă pe tron în Moldova în 1658. Ca şi Sturza şi Bibescu, Ghica (ortografiat Ghyka în Moldova) sunt prezentaţi ca « aşa-numiţi principi pământeni ». (p. 22). Dar tatăl ? Descendent din epiroţi, putea el oare să fie de origine aromână, aşa cum ne poate lăsa să înţelegem pasajul citat şi aşa cum unii au afirmat-o ? « Tatăl, Matila Costiescu, era în schimb un plebeu cu obârșii aromâne și militar de carieră », notează spre exemplu istoricul literar Paul Cerna[5]. În cea ce mă priveşte, ca să încerc să răspund la o asemenea întrebare, voi începe prin a o declina în două alte întrebări : « De ce nu ? »  şi « Ei şi ? »

Matila C. Ghyka aromân pe linie paternă ? De ce nu ?

Bineînţeles o asemenea posibilitate nu le exclude pe celelalte. Putea să fie şi de origine albaneză, ceea ce e mai puţin probabil având în vedere că el a indicat această origine doar pentru mama lui. Într-un studiu intitulat « Despre genealogia lui Matila C. Ghyka », Mihai Sorin Rădulescu  spune că era de origine grecească[6]. Bineînţeles nu este exclus, însă acest autor nu argumentează afirmaţia sa şi nu citează în studiul său memorile lui Matila Ghyka traduse în română în 2003. În fine, într-o altă culegere de articole, el are tendinţa să pună la îndoială originile vlahe atribuite de obicei altor personaje, lăsând să se înţeleagă că ar fi mai degrabă de sorginte elenică, poate ca să se încadreze în tema anunţată în titlu : Genealogii greco-române[7].

De fapt, deseori, mai ales când nu dispunem de informaţii suplimentare, numele strămoşului memorialistului în acest caz, o foiţă de ţigară separa grecul de albanez, albanezul de aromânul din Epir care va « urca » în Austria, în Ungaria ori în Principate. Ei sunt toţi ortodocşi, « greci », aşa cum convertiţii la Islam sunt « turci » în Balcani. Exarhatul bulgăresc intervine în 1870,  Biserica ortodoxă română este fondată mai târziu iar apartenenţa naţională se va preciza doar după împărţirea ultimelor teritorii administrate de otomani în Balcani. Nu este uşor de stabilit cum originea albaneză a familiei Ghica a fost revelată şi asumată. Pretendent la tronul Albaniei, Albert Ghica (1868-1928), care înălţase drapelul albanez în curtea conacului său de la Iaşi, vorbea bine franceza, studiase la Louis le Grand, nu însă şi albaneza şi ignora până şi geografia exactă a Albaniei[8]. Unele cazuri alimentează dispute insolubile. Într-o polemică cu Neagu Djuvara, Radu Portocală susţine că familia Djuvara, cu care era înrudit, era albaneză la origine[9].  Nu lipsesc nici familile aromâne care poartă numele de Ghica, care vine, ca şi Cica, Gica, de la Gheorghe[10].

Aromân deci, Matila Ghyka. Ei şi ?

În sine, existenţa unui strămoş venit din Epir sau Macedonia cu mai bine de un secol înainte în cazul lui Matila Ghyka şi Neagu Djuvara (1916-2018) sau cu mai bine de două secole înainte în cazul lui Ionel Brătianu are o semnificaţie relativă.  Desigur, Matila Costieşti senior a făcut demersul de a aduna documente de familie privind strămoşul venit din Epir, fiul lui, la a cincea generaţie, scruta cu atenţie macedo-românii pe care îi întâlnea sau care îi erau semnalaţi  şi le aducea un omagiu călduros, Neagu Djuvara, la a şaptea generaţie, a scris mult şi frumos despre aromâni şi strămoşii lui originari din Pind, poate chiar Ionel Brătianu, la a zecea generaţie, nu era insensibil la originile lui sud-dunărene chiar dacă nu prea avea cum să facă mult caz de ele având în vedere rolul politic pe care îl juca. Din motive lesne de înţeles, asta nu avea cum să-i împiedice să se considere pe deplin români, eventual şi puţin greci, când greaca era încă limba comerţului şi a Bisericii, şi puţin francezi de la Napoleon al III-lea încoace, şi să opună argumente serioase celor care le contestau o asemenea calitate. Pentru cei veniţi mai recent, ei puteau să manifeste o reală simpatie nu lipsită însă uneori de o anumită condescendenţă.  Matila Ghyka îşi atribuie rolul de « şef de clan », Mihuţu făcând oficiu de  samurai devotat, în timp ce Neagu Djuvara nu ezita să se prezinte la rândul lui ca « român neaoş », e adevărat pe un ton uşor provocator vizavi de aromânii din România care de la un timp nu se mai considerau români ci « numai » aromâni[11]. Acelaşi Matila, diplomat consecvent,  deploră neajunsurile aduse relaţiilor greco-române de problema macedo-română şi nu pare deloc preocupat de negocierile duse în martie 1913 de Nicolae Mişu la Londra în vederea unei soluţii echitabile a acestei probleme sau de tratatul de pace semnat la Bucureşti cinci luni mai târziu care  pecetluia soarta foştilor protejaţi ai României.

Genealogia şi istoria nu fac totdeauna casă bună

Stabilite riguros, genealogiile sunt preţioase pentru istorie. Luate ca atare, decontextualizate, ele însă se pretează la o infinitate de interpretări şi de speculaţii pe placul amatorilor de anecdote pseudo-erudite şi a naţionaliştilor doritori să-şi îmbogăţească patrimoniul genetic. Până şi un pasionat de genealogie, specialist în acest domeniu, precum istoricul  Mihai Sorin Rădulescu nu poate să se abţină de la anumite aluzii şi digresiuni subtile la prima vedere, futile sau chiar tendenţioase la o lectură mai atentă. Faţă de aromâni, poziţia lui e oarecum neconformistă în contextul românesc în măsura în care el denunţă explicit tentaţia curentă în această ţară de a atribui o origine aromână multor personalităţi. Desigur, argumentele lui nu sunt întotdeauna suficient de convingătoare iar faptul că, la rândul lui, el valorizează uneori filiera grecească nu pledează în favoarea sa. Meritul lui nu e mai puţin acela de a atrage atenţia asupra tendinţei în România de a « aromâniza » şi astfel de a « româniza » pe subdunărenii de alte origini[12].

Deseori, ca să evite o eventuală discriminare sau, mai prozaic, din consideraţii legate de carieră, aromânii au avansat « mascaţi » acolo unde erau minoritari, inclusiv până la o dată recentă. Asta poate explica înclinaţia ca să nu spunem mania unora dintre ei de a detecta ascendenţi aromâni la tot felul de personaje de prim plan. Grosolane şi uneori de-a dreptul comice –  atunci când ei se prezintă ca descendenţi ai soldaţilor lui Alexandru Macedon şi moştenitorii unei limbi despre care nu se ştie mai nimic – lăudăroşeniile lor pe această temă sunt  până la urmă destul de inofensive daca te gândeşti la disputele în Balcani între macedoneni şi bulgari, greci şi albanezi, etc., în legătură cu iluştrii lor strămoşi. Având în vedere statutul lor incert pe plan naţional, aromânii sunt oarecum obligaţi să rămână la un stadiu mai repede confidenţial, veleitar. Lucrurile pot în schimb lua proporţii atunci când « pretenţile » lor sunt susţinute de membrii celorlalte naţiuni pe modelul : « Da, cutare era la origină « aromân », adică « român » sau, mai recent, « vlah » adică « grec vlahofon » …

Ponderea sud-dunărenilor în spaţiul românesc

Discursul despre origini este uneori mai interesant de luat în consideraţie decât originile propriu-zise. Ne referim aici atât la discursul pe care pot să-l ţină atât românii care au – sau cărora li se atribuie – un ascendent sub-dunărean cât şi cei care sunt în contact cu ei.  Acest discurs, cu conţinuturi deseori diametral opuse, permite să înţelegi mai bine felul în care ei înşişi se percep sau vor să fie percepuţi şi, mai ales, felul în care sunt percepuţi de ceilalţi. Naraţiunile pe această temă variază cu timpul şi iau forme specifice în funcţie de contextul social în care ele circulă şi nu în ultimul rând în funcţie de strategiile individuale şi de grup a celor care le vehiculează. Lumea evocată de Matila Ghyka corespunde unei categorii destul de precise a noilor veniţi, şi anume a celor care au dobândit o anumită bunăstare materială şi un statut social superior celui la care ar fi putut aspira în locurile de unde veneau, în Imperiul otoman, ceea ce permite să înţelegi apetenţa lor de a fi acceptaţi ca « pământeni », chiar dacă nu se dezic de originile lor sub-dunărene. Barierele nu au lipsit, începând cu dificultăţile juridice cu care erau confruntaţi ca să nu mai vorbim de « bulgăroii cu ceafa groasă şi grecoteii cu nas subţire » luaţi episodic în zeflemea. Faptul însă că marea majoritate dintre ei erau de religie ortodoxă a jucat în favoarea lor, evreii noii veniţi vor avea drept la un tratament mult mai discriminant. Una în alta, se poate vorbi în cazul lor de o success story. Este suficient să ne gândim la mărturiile revoluţionarilor maghiari de la 1848 care se refugiaseră în ţările române, « epataţi » de diversitatea etnică a interlocutorilor lor de origine grecească, bugărească, sârbească, albaneză şi macedo-română şi de ataşamentul membrilor acestei protipentade cosmopolite la destinul politic românesc. De altfel, observă ei, « străinii » sunt omniprezenţi în societatea românească, ceea ce nu pare să pună probleme speciale ca în Transilvania[13].

Incidenţa aromânilor în « împământenirea »  sud-dunărenilor

Noii români de origine aromână ocupă un loc aparte printre cei de origine sud-dunăreană pornind mai ales de la momentul în care statul român a inaugurat o politică balcanică centrată pe chestiunea macedo-română, prima şcoală românească în Macedonia fiind deschisă sub Cuza (1864). Această situaţie va dura până în zilele noastre. Dificultăţile întâmpinate de apostolii românismului în zonele populate de aromâni sub influenţă grecească, crimele comise de bandele armate întreţinute de statul grec au contribuit la emergenţa unei imagini eroice despre aromânii favorabili României consideraţi ca un avanpost al românismului. Pacea de la Bucureşti (1913) va schimba radical situaţia, aromânii pierzând statutul particular (olah milet) obţinut în Balcanii administraţi de otomani. Aceasta nu a afectat nicidecum capitalul de simpatie de care se bucurau aromânii proaspăt veniţi în România, tot mai numeroşi. Dimpotrivă, ei apăreau acum ca victime nu numai a unei lupte inegale ci şi a conducerii statului român care i-a abandonat. Prestigiul lor nu a încetat să crească între cele două războaie mondiale când este organizată sosirea lor grupată în vederea colonizării Cadrilaterului. 

Ca să te « împământeneşti », nu numai la propriu dar şi la figurat, era din ce în ce mai bine, de la Cuza încoace, să te dai de aromân, la origine, decât de grec, de albanez sau de bulgar, aşa cum aromânii prefereau să se dea de greci sau de bizantini în Principate, mai ales înaintea formării statului român modern [14]. De acum înainte, a invoca vagi origini aromâne putea « camufla » eventuale origini străine potenţial jenante în contextul românesc. Persecuţiile din primii ani ai regimului comunist vor accentua aureola eroică dobândită anterior, ceea ce le-a permis să revină în actualitate într-o lumină favorbilă după decembrie 1989. 

De-a lungul parcursului lor românesc schiţat mai sus, aromânii au beneficiat de o simpatie crescândă care pare să fi culminat în ultimele trei decenii când, a revendica o origine îndepărtată aromână, putea deveni o referinţă prestigioasă, o marcă  de nobleţe sau, mai trivial, un fel de certificat de românitate. Iată trei filiaţii, mai degrabă improbabile, care ilustrează extrema varietate a situaţiilor care se pot prezenta. « Marian Munteanu s-a născut într-o familie de intelectuali cu rădăcini moldave și aromâne »[15], citim pe Wikipedia despre eroul/martir al protestelor din piaţa Universtăţii, fost informator al Securităţii şi viitor politician de extremă dreaptă. « Familia Culianu are rădăcini aromâne, venind din Macedonia  (provincie a Imperiului otoman) în Moldova pe la 1700 »[16], putem afla  despre Ioan Petru Culianu (1950-1986), tot pe Wikipedia, probabil pentru a contracara rădăcinile greceşti ale asistentului lui Mircea Eliade al cărui sfârşit tragic a alimentat tot felul de scenarii. « Cazul » antropologului Vintilă Mihăilescu (1951-2020) este mai curios. Într-un mesaj postat pe contul meu Facebook, scriam că trebuie să fi fost la origine epirot grec mai degrabă decât aromân, bazându-mă pe o intervenţie a lui  într-o anthologie în care evoca « strămoşul [lui] eponim Tirikomides, de pe lângă Ianina » [17]. Trei colegi şi prieteni ai lui au ţinut să precizeze că el s-a prezentat public în mai multe rânduri ca fiind de origine aromână[18].

Cât despre personajele a căror origine grecească este relativ uşor de stabilit revendicate mai mult sau mai puţin insidios ca « aromâni » şi astfel, eventual, « români » putem reaminti cazurile lui I. L. Caragiale şi familiei Malaxa. « Conform unor surse, familia sa [lui I. L. Caragiale] ar fi fost de origine aromână »[19], citim pe Wikipedia. Sursa indicată est un articol de presă care menţionează că : « Familia dramaturgului Ion Luca Caragiale facea parte din rândurile acestei minoritati », fără alte explicaţii[20]. Despre Nicolae Malaxa aflăm pe Wikipedia că « s-a născut în 1884, la Huşi, ca fiu al unui aromân şi al fiicei unui dregător local. » Pe drept cuvânt, M. S. Rădulescu consideră această atribuire eronată, după care omagiază remarcabilul « dinamism al grecilor care în perioade scurte de timp au reuşit să acumuleze prosperitate economică şi ranguri boiereşti »[21]

Efectul deleter al brand-ului « de origine aromână »

Prestigiul conferit de eticheta « aromân » sau « român de origine aromână » va sfârşi prin a întinde o capcană celor care se trag din familii în care se vorbeşte în continuare aromâna, care vor să perpetueze particularismul lor şi care adoptă inevitabil o anumită distanţă faţa de noua lor patrie în care s-au instalat bunicii sau străbunicii lor. Este vorba în deosebi de familile venite între cele două războaie în cadrul colonizării Cadrilaterului. Flataţi desigur de prestigiul de care se bucură ca aromâni ei sunt de un timp confruntati cu o dilemă inedită : ori sunt « aromâni, deci români » şi continuă să fie cinstiţi şi onoraţi, ori pun sub semnul întrebării sau chiar refuză această ecuaţie şi atunci nu numai că pierd stima de care se bucurau dar devin suspecţi.

În aceasta constă conflictul din ultimii ani între aromânii care se consideră într-un fel sau altul minoritari şi cei îngrijoraţi la ideea de a pierde statutul oarecum privilegiat pe plan simbolic de care se bucurau şi mai ales în faţa perspectivei de a fi expuşi oprobiului public. Primii gravitează în jurul Societăţii de cultură aromâne de la Bucureşti, ai doilea în jurul Societăţii de cultură macedo-română. Aceste tensiuni au ca efect accelerarea dezintegrării lumii aromâne din România şi în Balcani.

Post scriptum : Există de o diferenţă substanţială, rar luată în consideraţie, între cei care se consideră sau sunt consideraţi ca fiind de origine aromână şi lumea aromână propriu-zisă, compusă în special din cei veniţi mai recent, în familie, care au evoluat în contextul particular marcat de colonizare şi de consecinţele ei.  La cei din urmă, genealogia este mai rudimentară decât disciplina auxiliară a istoriei cunoscută sub acest nume. În schimb, ea este de o eficacitate fără pereche în ceea ce priveşte stabilirea apartenenţei la lumea aromână. Pentru o persoană care se prezintă ca aromână nu este suficient să o revendice, să o declare public, chiar să vorbească aromâna. Ea este supusă unui adevărat interogatoriu : « De a curi eshtsâ ? »,  « Di iu hi ? » « Iu erai faptu ? Shi măta dea curi eshtsâ ? … Din vorbă în vorbă, mai devreme au mai târziu, se ajunge în general la o înţelegere, interlocutorii găsesc un filon comun, noul venit traversează cu succes frontiera care separă lumea aromână de xeni. În cursul verificărilor de rigoare, intervin exerciţii mnemotehnice destul de sofisticate la care femeile mai ales sunt experte privind spre exemplu identificarea verişorilor uneori până la gradul trei. Aromânii sunt ceea ce se poate memoriza, rare sunt cazurile în care se ajunge mai sus de a treia generaţie. Nu lipsesc documentele, cărţile despre ei, dar ele deseori nu fac decât să complice lucrurile, să alimenteze versiuni contradictorii despre ei şi istoria lor, să genereze tensiuni. Oralitatea este un teritoriu securizant, controlabil de către aromâni, chiar dacă îi condamnă pe termen lung, fapt despre care mulţi dintre ei sunt conştienţi însă neputincioşi.


[1] Greu de întocmit o listă cu pretenţii de exhaustivitate a domeniilor în care a intervenit acest personaj de o rară complexitate: şcolit în Franţa la franciscani şi la iezuiţi, ofiţer de marină format într-o instituţie reputată, inginer absolvent al înaltei şcoli de electricitate, mare călător, diplomat în slujba României la Londra şi la Stockholm, profesor de estetică la Los Angeles, autor prolix, printre altele al unui tratat Le Nombre d’or : rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale apărut la Gallimard în 1931,  de patru ori reeditat, cu o prezentare a lui Paul Valery. Acesta din urmă se număra printre prietenii lui nu mai puţin faimoşi în vremea lor precum Antoine de Saint-Exupéry, Léon-Paul Lafargue sau Paul Morand.

[2] Matila Ghyka, Curcubeie, trad. Georgeta Filitti, pref. Patrick Leigh Fermor, Polirom, 2014, prima ediţie Curtea Veche publishing, 2003. De notat că cele două volume de memorii au fost scrise şi publicate iniţial în Franţa (Editions du Vieux Colombier, 1956) într-o perioadă în care erau puţine şanse să ajungă la publicul român.

[3] Nicolae Mişu (1858-1924)  s-a născut la Bucureşti unde tatăl său, Hristodul (1814-1902), născut tot la Bucureşti, era negustor. Neamul său se trăgea din ţinutul Zagorului, partea apuseană a munţilor Pind, mi-a comunicat strănepoata lui, Ruxandra Enzensberger, născută Mişu. Despre acest Hristodul, ea aflase din cartea lui Daniel Cain (Nicolae Mişu. Un trimis al Majestatii sale, Anima, 2007). Acasă, se spunea că Nicolae Mişu era aromân dar în acelaşi timp că numele de Mişu era probabil o românizare a grecescului Misios. Prezenţa acestei familii în Ţara Românească datează probabil pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca şi strămoşii pe linie paternă ai lui Matila Ghyka şi Neagu Djuvara.  Cam în aceiaşi perioadă, începuse grecizarea Zagorului sub influenţa bisericii. Viitorul diplomat e trimis la studii la Göttingen şi la Paris. Soţia lui, Areti, provenea dintr-o familie mai « cotată », Capşa, de origină aromână.

[4] Actul a fost emis pe 6 iunie 1634, sub domnia lui Matei Basarab, la moartea lui Dima Grecul din Brătienii de Sus. Văduva lui, Stanca, fica lui Oprea din Rativoieşti, primea astfel confirmarea domenilor achiziţionate anterior. Dima Grecul nu a putut să le cumpere decât după a ce devenit la rândul lui « părtaş », luând de nevastă pe Stanca (Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Româneascăvolum 24, anul 1633-1634Damaschin Mioc, Saşa Caracaş, Constantin Bălan, Bucureşti, 1974, p. 386-390, document 292.) Aceste referinţe mi-au fost comunicate de Matei Cazacu care de altfel mi-a recomandat şi lectura memorilor lui Matila Ghyka, fapt pentru care îi sunt recunoscător.

[5] « În căutarea lui Matila Ghyka », Observatorul cultural, n° 930.

[6] Mihai Sorin Rădulescu, Cu gândul la lumea de altădată, Albatros, 2005, p. 191-196.

[7] Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii greco-române, cuvânt înainte de Tudor Teoteoi, Vremea, 2014.

[8] Grigore Ghica evocă fumurile de domnie ale unchiului lui, Moş Albert, în Grigri. (Madrid, 1973, p. 57-61). Autor al unei cărţi publicate la Paris în 1908 (L’Albanie et la question d’Orient), el îşi albanizase numele (Gjika) la un moment dat. Iniţiativa lui « nu prezenta un interes decât in măsura în care el proiecta o unificare a cauzelor aromânilor (Vlahs) şi albanezilor (…) statul vlaho-albanez cuprinzând cele cinci vilaieturi din Macedonia şi Albania »,  scrie N.H. Brailsford în Macedonia : Its Races and Their Future, Londra 1906, p  286.

[9] « Originea familiei şi numelui Giuvara » în Analele Brăilei, 2012.

[10] Iată un exemplu pe care l-am întâlnit recent : Gheorghe Ghica, născut la Vlahoclisura în 1896, diplomat în misiune pentru România la Constantinopol, Viena şi Pireu. Tatăl lui, Constantin Papa Ghica, director al şcolii româneşti de la Vlahoclisura, a fost victima unui atentat în 1905, « vătămat de greci » cum scrie pe piatra lui tombală din cimitirul din această comună (Anuarul diplomatic şi consular al Regatului României, anul 1942, 1946).

[11] Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011, p. 59.

[12] Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii…, op. cit., p. 59. Spre exemplu, în capitolul consacrat colecţionarului Georges de Bellio, cu ocazia unei expoziţii consacrate la Paris acestui mecena al impresioniştilor, el se mulţumeşete să-l prezinte ca un « vlăstar al familiei boiereşti Bellu din Tara Românească, descendent pe linie maternă de la Văcăreşti, nu însă din ramura poeţilor… ». « Un român cu intuiţie excepţională acest George Bellu… », insistă el în concluzie (id., p. 169 şi 173),  în timp ce autorul cuvântului înainte scrie : « Aromân a fost şi George Bellu » (id., p. 9). În Preambul, M. S. Rădulescu concede totuşi că unor personalităţi li se poate atribui şi o altă obârşie decât cea propriu-zis elenică » citând printe cei « care ar putea să fie de origine vlahă », pe George Bellu (id., p.13). Cât despre propriile sale origini, M. S. Rădulescu  indică într-o notă că bunicul patern al bunicii lui fusese « supus elen » (id., p. 83).

[13] Pe plan politic, « elitele de origine balcanică şi levantină sunt aproape complect românizate », constată ei, admirativi pentru foloasele pe care ei le-au adus pe plan diplomatic viitorului stat-naţiune român (Béla Borsi-Kálmán, Au berceau de la nation roumaine moderne dans le miroir hongrois, Paris, 2018, p. 153).

[14] Nu lipsesc însă excepţiile, chiar dacă sunt mai rare. « M-am născut la Bucureşti în ultimii ani ai secolului al XIX-lea dintr-o familie originară din Constantinopole, unde au trăit strămoşii mei, greci-fanarioţi din tată-n fiu », scrie Noti Constantinide (1890-1957) în memorile sale redactate în franceză prin 1950, după ce comuniştii puseseră brutal capăt carierei sale diplomatice.  Ori, în introducerea la ediţia română (Valiza diplomatică, ed. Florica Vrânceanu, Libra, 2002), Dumitru Preda reproduce certificatul lui de naştere emis de primăria sectorului « galben » în care tatăl său apare ca « macedo-român, funcţionar ». Nu este deloc clar dacă tatăl autorului se prezenta ca macedo-român în 1890 ca să obţină cetăţenia, sau dacă autorul îşi croia în anii 1950 un trecut bizantin din snobism ? Conciliant, autorul introducerii adaugă : « De fapt (…) tatăl avea adânci rădăcini elene », înainte de a conclude : « Fără a intra în speculaţii privind această origine trebuie încă odată să remarcăm prezenţa aromânilor, filoeleni în covârşitoarea lor majoritate, în spaţiul sud-est european » (p. 17 şi 6). Întrebarea rămâne deschisă. Cât despre semnificaţia « originilor » lui Noti Constantinide ea nu este aceaşi în România anilor 2000, 1950 şi 1890.

[15] https://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Munteanu, consultat pe 18.08.2020.

[16] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Petru_Culianu, consultat pe 18.08.2020.

[17] Cartea cu bunici, coord. Marius Chivu, Humanitas, 2007, p. 301.

[18] Mesajul a fost postat pe 14 mai 2020, puţin după decesul lui Vintilă Mihăilescu, precizările au fost aduse de Zoltan Rostas, Cosmin Manolache şi Alexandru Giga. 

[19] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale, consultat pe 18.08.2020.

[20] Răzvan Robu, « Aromânii între mit şi realitate », Hornews.ro, 5 mai 2006.

[21] Din « motive naţional-comuniste » au fost atribuite « origini aromâneşti – adică negreceşti – familiei Malaxa », afirmă acest autor fără alte precizări. Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii…, op. cit., p. 83 si 95.

Nicolas Trifon

Paris, 21 august 2020

Laisser une réponse