Jun 12

In memoriam Nicolae-Şerban Tanaşoca / Nicolas Trifon

Catégorie : HabariEditeur @ 2:01 pm

Proaspăt sosit la Bucureşti, am aflat de decesul lui Nicolae-Şerban Tanaşoca, pe care tocmai mă gândeam să-l sun. Mare tristeţe. A avut o slujbă frumoasă, preotul de la Pitar Moş, fosta mea parohie în care, adolescent, fusesem « băiat de altar » a vorbit cu multă căldură despre omul, istoricul dar şi despre aromânul Nicolae-Şerban Tanaşoca. Un aromân foarte credincios l-a ajutat să-şi găsească vocaţia, a ţinut să precizeze autorul discursului funebru. A luat cuvântul şi actorul Ion Caramitru care a vorbit mai mult despre Societatea de cultură macedo-română pe care o conduce decât despre Nicolae-Şerban Tanaşoca, care fusese prim vice-secretar.

La 40 de zile nu mai eram la Bucureşti, Matei Cazacu a primit însă o cărţulie intitulată Confesiuni : Nicolae-Şerban Tanaşoca (1941-2017) cu această ocazie pe care mi-a dat-o şi mie. Mi s-a părut că cel mai potrivit omagiu pe care-l putem aduce acestui istoric dublat de un filolog fără pereche, autoritate în perioada bizantină, autor al unor contribuţii atât de preţioase despre aromâni, este să citim cu atenţie aceste confesiuni.

Vom puncta deci câteva aspecte care ni se par mai semnificative. După care vom încerca să formulăm câteva observaţii privind atât contribuţiile propriu-zise ale lui Nicolae-Şerban Tanaşoca (N.-Ş. T.) cât şi poziţia lui în chestiunea aromânească după 1989 adresându-mă mai ales coetnicilor noştri în speranţa că îi vom asocia astfel la omagiul adus aici.

Confesiunile conţin o serie de pasaje declarative, oarecum neobişnuite la un autor ca N.-Ş. T., avar în generalităţi şi judecăţi globale, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că avem de a face cu concluzii care traduc convingeri profunde.

După ce povesteşte istoria lui Dumitru Badralexi, străbunicul său pe linie maternă – descendent direct al lui Alexie Bardă (zis şi Badralexi), fondatorul localităţii Călivile al Badralexi, azi Kato Vermion, în zona Veriei – care făcea parte din cei zece copii aduşi de călugărul Averchie la Bucureşti ca să fie educaţi « după care să se întoarcă acasă şi să întemeieze şcoli româneşti, menite să ‘’redeştepte ‘’ conştiinţa românească a aromânilor », N.-Ş. T. conclude :

« Şi experienţele familiei şi propriile mele cercetări ştiinţifice m-au convins până la urmă că şcolile româneşti din Peninsula Balcanică nu au reuşit să ‘’redeştepte’’ decât o parte, şi nu cea mai mare- dintre aromâni ; ele au fost mai curând pepiniere de imigranţi în România, decât instituţii menite să consolideze, aşa cum se dorise iniţial, identitatea etnică şi culturală a aromânilor, ca minoritate naţională românească, in patriile lor balcanice. Nu-i mai puţin adevărat însă că, fără aceste şcoli, aromânii ar fi fost de mult deromanizaţi şi că tot ce înseamnă literatură dialectală aromânească s-a dezvoltat în umbra şcolii româneşti, prin oameni care se simţeau români şi se comportau ca atare. » (P. 7-8.)

Nu ar fi rău ca atât cei care în numele trecutului vor s-o iau de la capăt cu şcolile române şi cu « redeşteptarea » conştiinţei naţionale româneşti la aromânii din Balcani cât şi cei care, în numele aspiraţilor actuale, minimizează rolul şcolilor în constituirea patrimoniului cultural aromânesc să citească atent rândurile care preced. Grija cu care este ales şi cântărit fiecare cuvânt conferă acestui paragraf o precizie de-a dreptul chirurgicală.

Confesiunile lui N.-Ş. T. conţin două portrete special de emoţionante. Primul este acela al bunicului, tot pe linie maternă, format la liceul de la Bitolia, student apoi la Bucureşti, medic un timp la Veria, înainte de a veni cu familia să se instaleze ca medic la Bazargic unde decedează prematur în 1934. « Toţi cei care l-au cunoscut, mi-au vorbit despre el ca despre un om deosebit », scrie NST, adăugând :

« Ca să spun întreg adevărul, bunicul era, se pare, ros de nostalgia Veriei, dezamăgit de inechităţile sociale şi indignat de violenţele din viaţa politică românească – a lăsat şi însemnări în acest sens într-o agendă – şi îl bătuse gândul să se întoarcă în Grecia » (p. 10).

Al doilea portret este acela al verişoarei de gradul doi al mamei autorului, Florica Bagdasar, născută Ciumetti, ministru al sănătăţii êntre 1946 şi 1948, exclusă din Partidul comunist în 1951, ulterior reabilitată parţial.

« Exmatriculat din Universitate (din cauza originii “nesănătoase”, familia lui deţinea reprezentanţa în România a firmelor Dodge şi BMW), în 1959, am rugat-o pe Florica Bagdasar să mă ajute să redevin student scuzându-mă, stupid, că o deranjez. ‘’Nu-mi vorbi ca o femeie macedoneancă’’, mi-a spus, ‘’mă deranjezi foarte tare, dar am datoria să te ajut’’. » (P. 32.)

Ultimele rânduri sunt consacrate relaţiei autorului cu Grecia :

« Rudele şi prietenii din Grecia mă întreabă uneori, cu maliţie : ‘’a meritat să placaţi din patria strămoşilor voştri, din Elada, şi să vă impământeniţi în România ?’’ » (…) Încerc să le răspund, la capătul acestei confesiuni. De vreme ce înaintaşii noştrii, aromâni imigraţi în România, au răspuns chemării şi au acceptat sprijinul celor care ne-au socotit fraţi, ne-am socotit datori să ne identificăm cu naţiunea română şi să-i împărtăşim întru totul destinul, tot aşa cum şi ei, aromânii rămaşi în Grecia, s-au identificat fără rezerve cu naţiunea elenă îndurând cu tărie cumplitele încercări pe care istoria le-a rezervat în secolul XX » (pp. 33-34).

 

Nicolae-Şerban Tanaşoca pe înţelesul coentnicilor mei

Cât despre contribuţile istoricului N.-Ş. T., personal am considerat totdeauna că, în cele din urmă, nu are prea mare importanţă dacă el a studiat istoria balcanică şi mai ales perioada bizantină datorită faptului că ea conţine date preţioase despre aromâni sau dacă el a scris despre aromâni datorită rolului particular, deseori original, pe care ei au putut să-l joace de-a lungul acestei istorii. Ceea ce contează este că el stabileşte cu precizie, pornind de la documentele disponibile, analizate în detaliu, reperele şi jaloanele unei istorii care prea des este prizoniera presiunilor exersate de statele naţionale. În acest sens, demersul lui N.-Ş. T. a fost exemplar iar faptul că era aromân a constituit mai repede un atu dacă ne gândim spre exemplu si la rolul jucat de fondatorul Institutului de studii Balcanice de la Bucureşti Victor Papacostea (1900-1962) în revista Balcania, al cărei prim volum a fost de altfel finanţat de Societatea de cultură macedo-română. În ambele cazuri, fidelitatea manifestată faţă de statul român nu a interferat în demersul ştiinţific.

Ne referim aici de munca depusă de N.-Ş. T. ca editor al celor două tomuri din Fontes historiae daco-romanae consacrate perioadei bizantine mai ales dar şi la lucrările sale privind spre exemplu editarea şi prezentarea critică a multor contribuţii şi documente privind istoria aromânilor din secolul XX. Observaţiile sale privind spre exemplu Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare (980-1259): studiu istoric după izvoare bizantine, a lui George Murnu sau a corespondenţei acestuia cu tatăl său sunt mai mult decât binevenite pentru cititorii care doresc să sesiseze anumite nuanţe greu de înţeles fără o reconstituire minuţioasă a contextului şi să evite interpretări anacronice. Lectura cărţilor lui N.-Ş. T. care reiau diversele lui articole si studii apărute iniţial în publicaţii de specialitate este de altfel un excedent antidot contra derivelor generate de amatorismul celor care doresc cu tot dinadinsul să refacă istoria în funcţie de preocupările lor particulare. Vorbind despre amatorism mă gândesc mai ales la coetnicii mei. Deseori efectele lui sunt la fel de nefaste ca reaua credinţă de care dau dovadă cei care instrumentalizeaza chestiunea aromână.

În postfaţa cărţii sale intitulată Chestiunea aromânească tradusă de N.-Ş. T. în română, Max Demeter Peyfuss îi mulţumeşte traducătorului « căruia, scrie el, îi voi rămâne mereu îndatorat pentru munca, în sensul originar, slavon, de chin, al cuvântului, depusă aici. » [1] Nu cred că trebuie să insistăm asupra faptului că acest omagiu este valabil pentru ansamblul contribuţiilor lui N.-Ş. T.

În aceaşi postfaţă, istoricul austriac de origină aromână scrie :

« La soluţionarea problemei, atât de viu discutată astăzi, dacă aromânii din România sunt o minoritate etnică/naţională sau nu, slujitorii lui Clio [muza istoriei] nu pot contribui altfel decât prin apelul la judecata raţională : nu există criterii ştiinţifice pentru determinarea naţionalităţii cuiva în afara propriei sale conştinţe. »

Personal împărtăşesc această opinie, motiv pentru care nu văd de ce unii aromâni nu ar fi îndreptăţiţi să se simtă şi să se proiecteze în viitor ca fiind alceva decât (numai) români, sau greci, sau albanezi, de unde şi divergenţele pe care le-am putut avea cu N.-Ş. T. El nu înţelegea cum pot să ader la asemenea idei în ruptură cu acelea împărtăşite de strămoşii mei pe linie paternă, eu nu mă impăcam cu idea că el participă la activităţile concentrate aproape exclusiv pe gestiunea trecutului aromânilor în cadrul Societatii de cultura macedo-româna. Niciodată însă nu mi-a trecut însă prin cap că poziţia lui ar fi fost mai puţin legitimă şi respectabilă[2]. Dispariţia subită a lui N.-Ş. T. constituie pentru mine o pierdere iremediabilă atât pe plan emoţional cât şi pe plan intelectual. Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că mi-e teamă ca nu cumva dispariţia unui istoric atât de scrupulos ca N.-Ş. T. să faciliteze sarcina tuturor acelora care fac din aromâni un argument pentru cariera lor sau pentru realizarea fantasmelor lor. Mai precis, mă refer la toţi aceia care aderă din interes sau pasiune la naţionalismul veleitar românesc, ideologie care prosperă în contextul crizei pe care o traversează România în zilele noastre.

Redactând acest text am descoperit că Confesiunile lui N.-Ş. T. sunt în întregime disponibile pe Web : http://www.academia.edu/23481933/CONFESIUNI_Nicolae-Şerban_Tanaşoca

Nicolas Trifon, Paris, iunie 2017

[1] Chestiunea aromânească: evoluţia ei de la origini pâna la pacea de la București (1913) și poziţia Austro-Ungariei, trad. N.-Ș. Tanașoca, pref. Șerban Papacostea, postf. M.D. Peyfuss, București, 1994, p. 122.

[2] Cf. în acest sens “Afirmare și alienare în istoria romanității balcanice”, în 
Sud-estul și contextul european, nr. 2 (1994).

 

Une réponse à “In memoriam Nicolae-Şerban Tanaşoca / Nicolas Trifon”

  1. Albanofil a dit :

    Ce este aromana? Limba sau dialect? Asa-zisii lingvisti romani sustin ca este un dialect al romanei comune, numita si proto-romana si stra-romana, pretinzand ca aromana este un dialect, eventual o limba mai noua, desprinsa din “proto-romana” si, deci, ca aromanii, daca sunt intr-adevar un popor (sic), sunt un popor mai recent, la origine ei fiind, chipurile, tot romani. Din aceasta “proto-romana” ar fi rezultat 4 limbi: romana, aromana, “megleno-romana” si “istro-romana”. Fals: in primul rand se poate pune intrebarea: de ce nu ar fi romana un dialect al “proto-aromanei”? In al doilea rand faptul ca etnonimul/cuvantul “ruman” pare a fi mai vechi, dpdv lingvistic decat cel de “arman”/”raman” sau “rumer” nu are nicio relevanta pentru denumirea proto-limbii comune, deoarece in aromana exista alte cuvinte, care sunt mai vechi decat cuvintele omoloage din romana, adica sunt mai apropiate cronologic de etimoanele lor latinesti, decat cele din romana. De exemplu aromanul “oclju” pastreaza “-l”-ul latinesc din “ocuLus”, intr-o forma palatala, in timp ce corespondentul romanesc, “ochi” este mai recent, aparut dupa pierderea “l”-ului muiat din aromana. Aici se poate adauga ca si cuvantul/etnonim “roman” din asa-zisa “daco-romana” este mult mai recent decat forma initiala, “ruman”, deci cuvantul aromanesc “arman”/”raman” este mai vechi decat cel “roman” (“ruman” este un arhaism in “daco-romana”). Situatia celor 4 limbi romanice: romana, aromana, megleno-vlaha si istro-vlaha (cum ar trebui corect numite “megleno-romana” si, respectiv, “istro-romana”) este perfect analoaga cu cea dintre RUSa, belaRUSa/bieloRUSa, RUSyna si ucraineana, cele 4 limbi slave de est. 3 dintre ele pastreaza glotonimul “rus-“, la fel cum 2 dintre limbile romanice de est pastreaza amintirea cuvantului latin “Romanus” in numele lor: aromana si romana. Asta nu inseamna insa ca rusa ar fi un dialect belarus/rusyn, nici macar un dialect al belarusei/rusynei vechi, nici ca belarusa ar fi un dialect rus/rusyn, nici ca rusyna ar fi un dialect rus/belarus. Toate provin din slava veche de est. Belarusa e o limba destul de diferita de rusa, fiind mult mai apropiata de ucraineana decat de rusa. Cat despre rusyna, este foarte diferita de rusa, unii lingvisti considerand-o dialect al limbii slovace sau dialect de tranzitie slovac-ucrainean (in afara de cei care o considera dialect ucrainean sau limba de sine statatoare), deci dialect al unei limbi vest-slave (slovaca). Este ca si cum ai zice ca fosta limba dalmata era un dialect romanesc, dalmata si romana facand parte din grupe diferite de limbi romanice. De mentionat ca si ucraineana este foarte diferita de rusa, mai diferita decat este aromana de romana, dar mai asemanatoare decat este romana cu istro-vlaha. Desigur ca se poate obiecta ca limba belarusa exista dar poporul belarus nu, deoarece belarusii se considera rusi. Acest lucru e partial adevarat, aproape toti belarusii se considera rusi iar, actualmente, limba lor materna nu mai este belarusa, ci rusa, unii avand doar cunostinte de belarusa ca limba straina, altii deloc. Exista insa si belarusi care au limba materna belarusa si se considera diferiti etnic de rusi. In plus, mult mai multi rusyni (procentual) se considera diferiti etnic atat de rusi, cat si de ucraineni. Un alt argument este ca exista limbi mult mai asemanatoare intre ele decat romana cu aromana care nu sunt considerate de nimeni a fi una dialectul alteia, de exemplu: ceha si slovaca, ucraineana si belarusa, norvegiana/daneza si suedeza (ca sa nu mai vorbim ca norvegiana este extrem de apropiata de daneza, cam ca portugheza de galiciana, o limba pe care unii o considera dialect portughez; intr-adevar pana in urma cu vreo 70-80 de ani norvegiana era considerata dialect danez). Aromana este deci diferita de romana, fiind o limba distincta atat dpdv istoric, diacronic, cat si sincronic, dpdv al criteriului asemanarii actuale cu romana, criteriul inteligibilitatii mutuale. Aromana si romana sunt la fel de asemanatoare ca portugheza cu spaniola, poate doar cu putin mai asemanatoare. Ramane doar chestiunea stabilirii unui nume pentru proto-limba comuna din care au rezultat aromana, romana, megleno-vlaha si istro-vlaha, deoarece niciuna dintre denumirile care sugereaza o prioritate temporala a “daco-romanei” nu e corecta. Exista mai multe variante: romana (nu româna!) est-balcanica (pe modelul reto-romanei, pe care nimeni nu o numeste reto-română), proto-romana est-balcanica, romanica est-balcanica si proto-romanica est-balcanica. Este adevarat ca istro-vlaha se vorbeste actualmente in vestul Peninsulei Balcanice, dar nu acesta este arealul ei initial. Atributul de “est-balcanica” este necesar pentru a evita confuzia cu dalmata. Ramane de asemenea de gasit un nume adecvat pentru “istro-romana” si “megleno-romana”, deoarece nici glotonimele “istro-vlaha” si, respectiv, “megleno-vlaha” nu sunt prea potrivite, fiindca “vlahi” sunt numiti si românii (vorbitorii de asa-zisa “daco-română”) din Valea Timocului (in Serbia si Bulgaria), desi, din cate stiu eu, si vorbitorii de dalmata erau numiti vlahi de catre popoarele invecinate. Pentru incorectul “macedo-romani” (care sugereaza ca ar fi vorba despre românii din Macedonia si nu despre un popor diferit) exista cuvantul romanesc “aromani”, ce evita confuziile. “Megleno-vlah”/”Istro-vlah” nu ar elimina confuziile, intrucat ar sugera ca este vorba despre acelasi tip de vlahi ca cei din Valea Timocului, care locuiesc in regiunea Meglenului si, respectiv, a Istriei. Cuvantul meglenit pentru megleno-vlah este “vla” (fara “-h”) sau “vlau̯”, dar nu se poate zice “limba vlaă/vlaiă/vlaie. S-ar putea folosi “limba meglenita” si “poporul meglenit”. Cat despre istro-vlahi s-ar putea folosi “poporul jeianean” si “limba jeianeana”, desi acesta este numele doar al unei parti ai istro-vlahilor, ceilalti auto-denumindu-se vlahi. Avand insa in vedere ca si unii, si ceilalti vorbesc aceeasi limba, se poate extinde endonimul de jeianeni si asupra celorlalti. Pentru vlahii din Valea Timocului ar fi mai corecta utilizarea numelui de “valahi”, care aminteste de Valahia (Tara Romaneasca = Muntenia + Oltenia), deoarece ei vorbesc româna, asa-zisul “dialect daco-român al limbii române”). O ultima precizare: cand am spus ca “ruman” este un cuvant mai vechi decat “arman/raman”, dpdv al legilor fonetice care au guvernat transformarea cuvintelor latinesti in romanesti/aromanesti, eu doar am presupus acest lucru, neavand cunostinte atat de vaste de fonetica istorica romaneasca/aromana. Asa cum am demonstrat mai sus, un singur cuvant, fie el si etnonim, nu poate servi ca baza pentru afirmatia ca aromana ar fi un dialect al romanei, deoarece exista cuvinte in aromana mai vechi ca omoloagele lor din romana, ceea ce ar insemna ca si romana este un dialect al aromanei. De fapt, ambele limbi provin dintr-o limba-mama pe care e incorect sa o numim atat “proto-romana”, cat si “proto-aromana”.

Laisser une réponse