TRA ARMANAMI

Ideea că aromânii constituie un fragment anume al populaţiei sud-estului european care este şi alceva decât celelalte fragmente cu care ei convieţuiesc nu este nouă : nici la ei, nici la cei cu care ei sunt în contact, identitatea fiind nedisociabilă de alteritate. La ei, această idee corespunde unor frământări,  dorinţei de a se afirma, deseori necesităţii de a se justifica, care nu datează de ieri sau de alaltăieri. (Nicolas Trifon)

Actul de nastere, l-aş fixa simbolic la 1770 când apare Potopiria lui Cavalioti, nu la Muscopuli unde oficia acest autor originar din Kavala şi unde tipografia fusese incendiată, ci la Veneţia. Această « primă carte şcolară » cu glosarul ei grec-aromân-albanez va juca de altfel un rol cheie în apariţia balcanologiei moderne. Limba aromână ieşea astfel definitiv din conul de umbră în care se aflase şi nimic nu va mai putea să împiedice dezbaterea şi problemele pe care ea le suscită de două secole şi jumătate încoace. 

Ceea ce am să spun o voi face în română, ai mei pe linie paternă făcând parte din generaţia locutorilor terminali. O să o fac cu ocazia unui eveniment organizat din România, într-un context marcat nu numai de pandemie dar şi de ostilitatea statului român vizavi de aspiraţile aromânilor şi românilor de origine aromână animaţi de frământările despre care am vorbit mai înainte. Bineînţeles, nu în ultimul rând mă adresez tuturor celor care, fiind vorba de aromâni şi aromânce, lasă deoparte stereotipurile, cele pozitive fiind deseori mai insidioase decât cele negative,  care circulă pe seama lor. Ma adresez deci tuturor acelora care încearcă să-i ia pe aromâni drept ceea ce sunt nu drept ceea ce ar putea sau ar trebui să fie.  

Două lucruri sunt de luat imperativ în consideraţie. Pe de o parte, limba este principala caracteristică distinctivă a aromânilor în zonele în care sunt atestaţi de mai bine de un mileniu. Pe de altă parte, aceste zone sunt situate într-o arie civilizaţională distinctă de spaţiul nord-dunăraean. Dacă nu ţii cont de aceste lucruri, toate derivele devin posibile.

Consideraţiile care urmează nu au legătură cu istoria, lingvistica sau antropologia. Ele privesc exclusiv motivele pentru care personal sărbătoresc în fiecare an pe 23 mai ziua naţională a aromânilor. Am oroare de naţionalism, oricare ar fi el, inclusiv aromân. De fapt, m-am construit, în relaţia mea tot mai strânsă cu lumea aromână, tocmai din cauza oroarii pe care mi-o inspira suficienţa, răutatea, prostia, gogomănia naţionalismului care mi-a fost inculcat. Format fiind în România, mă refer la naţionalismul românesc, care nu e nici mai bun nici mai rău decât celelalte naţionalisme. Relaţia mea cu lumea aromână, aşa cum e ea, adică care nu a fost, nu e şi nu cred că va fi o naţiune în sensul curent al cuvântului, s-a dovedit a fi compatibilă cu un universalism de care sunt profund ataşat. Într-un fel, aş prefera poate ca data de 23 mai să fie sărbătorită ca o zi a aromânilor pur şi simplu. Nu sunt însă favorabil abandonării precizării « naţională ». Voi încerca, prin urmare, să explic de ce această precizare corespunde unei opţiuni strategice greu de evitat.

Lumea aromână nu a fost, nu e şi nu cred că va fi o naţiune din diverse motive obiective : mobilitate, răspândire, specializare socio-profesională, izolare, care au marcat istoria ei şi cultura pe care o vehiculează. Aceasta nu a împiedicat-o să se perpetueze de-a lungul timpului in acord cu exigenţele epocilor pe care le-a traversat, inclusiv aceea care corespunde generalizării principiului naţional în Balcani, deci pornind de la a doua parte a secolului XIX. Odată cu criza principiului naţional la care asistăm de câteva decenii încoace, ceea ce constituia un handicap părea să devină un atu în afirmarea lumii aromâne. Nu a fost chiar aşa, puţine au fost  cazurile de minorităţi atipice care au scăpat în întregime de tăvălugul naţiunilor majoritare. 

Cât despre aromâni, la ce asistăm în ultima vreme ? Exasperaţi de dificultatea de a se imagina ca o naţiune aparte, aromânii fac în general tot ce pot pentru a integra – în condiţiile cele mai bune şi pe cât se poate – naţiunile în statele unde ei trăiesc. Majoritatea o fac discret, resemnaţi, preferând să se bucure de ceea ce câştigă mai repede decât să cultive o nostalgie bolnăvicioasă pentru ceea ce pierd. Unii accelerează mişcarea din oportunism iar alţii sfârşesc prin a deveni la rândul lor nişte naţionalişti români convinşi. Astfel,  azi, ca şi ieri şi alaltăieri, aceştia din urmă au devenit mai români decât românii în România, mai greci decât grecii, etc. 

Nu mai puţin exasperaţi de incapacitatea lumii aromâne de a deveni o naţiune aparte, mai ales datorită rezistenţelor venite din lăuntrul ei, alţi aromâni se străduie să construiască la rândul lor un naţionalism aromân. În aceasta constă în bună parte noutatea în România ultimilor ani. Ei o fac însă după modelul pe care l-au cunoscut : tracii, dacii, odinioară eventual latinii, sunt înlocuiţi cu pelasgii, grecii dinaintea grecilor şi, mai ales cu  macedonenii, administraţia romană în Balcani în cursul căreia s-a format limba aromână devenind un fel de paranteză puţin semnificativă faţă de glorile acumulate în periodele precedente. Comportamentul predecesorilor lor în perioada şcolilor româneşti le apare drept incomprehensibil. De acum înainte, totul a fost altcum, au decis unii dintre ei.

Este oare periculos un asemenea naţionalism aromân pentru lumea aromână ? Desigur, dar nicio comparaţie nu e posibil cu ravagile făcute de naţionalismul românesc care dispune de cu totul alte mijloace pentru a impune şi legitima  politica actuală de asimilare pur şi simplu a aromânilor din România şi din Balcani. Desigur foloasele pe care le poate aduce României această politică sunt infime şi de natură pur simbolică. Ea poate la limită să stisfacă anumite veleităţi de expansiune în Balcani şi să alimenteze, graţie unor tentative grosolane de rescriere a istoriei, retorica naţională românească. Aceasta nu face mai puţin deleter (vătămător) efectul acestei politici din punctul de vedere al lumii aromâne. 

Ajungem astfel la principala problemă care ne preocupă. Încă din anii ’80, diaspora aromână din Occident identifica în termeni foarte clari pericolul. Pe măsură ce cadrul tradiţional se destrăma, transmiterea limbii şi memoriei aromanilor devenea din ce în ce mai problematică. Fără recunoaştere şi drepturi legale, deci fără support public, fără un cadru instituţional adaptat nevoilor ei, lumea aceasta, care este mult mai fragilă decât pare, este condamnată la dispariţie.

În cazul românesc, evoluţia situaţiei recente arată ce puţină trecere au argumentele raţionale atunci când ele contravin convingerilor naţionale profund înrădăcinate. Ele sunt formal acceptate dar repede relativizate. Atâta timp cât nu este contestată relaţia de subordonare a lumii aromâne faţă de naţiunea română nicio soluţie favorabilă acestei lumi ne poate fi considerată. Refuzul unei astfel de relaţii infantilizante în ultimă analiză duce inevitabil la o confruntare frontală cu naţionalismul românesc. Românii sunt o naţiune ? De ce nu şi aromânii ? De ce venirea regelui pe 10 mai, schimbarea armelor contra Germaniei naziste pe 23 august sau unirea Tansilvaniei du regatul român pe 1 decembrie ar fi o sărbătoare mai « naţională » pentru aromâni decât decretul emis de sultan confirmând existenţa lor ca millet, naţiune aparte ? Viitorul lumii aromâne într-o ţară ca România depinde de capacitatea ei şi a celor care vorbesc în numele ei de a se impune şi pe acest teren. Bineînţeles, argumentele necesare ca să ai câştig de cauza în acest domeniu trebuie să fie ceva mai consistente decât acelea pe care le opun azi dacopaţilor recenţii adepţi ai makedonopatiei.

Unii nu se vor putea împiedica să zâmbească privind spectacolul cam anacronic şi uşor exotic la care se pretează aromânii care omagiază pe 23 mai mărinimia sultanului otoman. Totuşi, iradeaua emisă cu această ocazie era un act eminamente modern, cum o explică foarte clar Max-Demeter Peyfuss :

« Situaţia juridică creată prin iradea este lipsită de echivoc (…) dar ea constituia o inovaţie care greu se împăca cu privilegiile tradiţionale ale Pariarhatului ».  Iradeaua contrazice « dreptul canonic codificat recunoscut şi de autoritatea de stat islamică » tocmai pentru că  aplică « principiile de drept natural promovate de popoarele angajate în afirmarea naţionalităţii în secolul al XIX-lea » (Chestiunea aromâneasca, Bucuresti, 1994, p. 92).

Câţiva ani după emiterea iradelei de la 1905, posesiunile europeene ale Imperiului otoman vor fi împărţite între noile state balcanice cu ocazia păcii de la Bucuresti din 1913. Ceea ce a fost posibil în imperiu, nu va mai fi posibil de acum înainte. O sută cincisprezece ani după hotărârea sultanului, la scara Uniunii europeene, de ce n-am putea imagina o hotărâre, într-o formă care rămâne de stabilit de comun acord, care să permită recunoasterea lumii aromâne şi  a da astfel o şasă afirmării ei în viitorul comun sud-est european ?

Post scriptum

Fără discuţie, iradeaua din 1905 a fost un succes major al diplomaţiei române. Ea a încununat politica dusă de tânărul stat român în Balcani cu acordul şi participarea aromânilor în căutarea unei soluţii naţionale. Contrastul între aceşti fini şi abili negociatori cu Marile Puteri de la începutul secolului XX şi manevrele emisarilor Bucureştiului la Tirana sau Skopje din zilele noastre pe tema « românilor de pretutindeni » este izbitor.

Personal, nu cred că se poate vorbi de o continuitate. Faptul că România de azi adoptă aceleaşi poziţii ca România de acum un secol nu are aceaşi semnificaţie. Istoria nu se repetă sau, mai bine zis, când se repetă, ceea ce putea să fie o tragedie în 1913, când România abandona de fapt presiunile pentru a obţine respectul drepturilor elementului valah în Balcani, devine azi, când România pretinde că continuă politica de acum un secol, o farsă.

Adepţii ideii că politica României a rămas aceiaşi au tendinţa să uite anumite lucruri. Pentru cei care consideră că această politică a fost de totdeauna generoasă faţă de aromâni, cu excepţia perioadei comuniste de după război, uită de momentul 1913. Cei care atribuie această politică exclusiv intereselor egoiste ale României, uită că altă soluţie nu exista pentru aromânii doritori să se afirme ca atare în Balcani decât aceea propusă de România. Aceasta a fost soluţia cea mai buna care putea fi obţinută. Ea s-a revelat efemeră atunci când România a găsit alte căi de a îşi realiza propriile interese, în 1913. Pornind din acel moment, aromânii nu mai aveau prea mult de ales… Vor trebui aşteptaţi anii ‘80 pentru ca diaspora română să vină cu un proiect credibil.

Nicolas Trifon, 23 mai 2020