May 12

Lumea armânească văzută de Ana Maria Narti

Catégorie : HabariEditeur @ 5:01 pm

Critic de teatru reputat în România anilor ’60, deputată parlamentară în Suedia unde cere azil politic în 1970, Ana Maria Narti zugrăveşte cu o preciziune de entomologistă un tablou sesizant, pe alocuri sinistru, desigur realist şi chiar hazliu al lumii armâneşti din care provenea din partea tatălui. Examinat mai de aproape, acest tablou apare însă mai degrabă ca un fel de chintesenţă a stereotipurilor la care se pretează această lume atunci când este privită din exterior. 

Născută la Bucureşti în 1936 din mamă rusoaică albă şi tată armân, Ana Maria Narti a fost critic de teatru la Contemporanul înainte de a rămâne în Occident în 1970 şi a cere azil politic în Suedia unde va fi deputată liberală în Parlament între 1999 şi 2006. În 2010 ea publică volumul Fiare, îngeri şi martiri : însemnări despre seducţia totalitară la editura Cheiron prefaţată de Adrian Cioroianu.

După ce evocă familia maternă şi paternă, capitol din care sunt extrase textele care urmează, ea reconstituie parcursul său politic : iniţial anticomunistă ea se prezintă drept o marxistă şi atee convinsă în anii ’60. Schimbarea intervine progresiv în urma  eşecului « primăverii de la Praga » din 1968. În Suedia « anilor roşii », unde « socialismul de tip ocidental era în floare », ea se angajează într-o adevărată cruciadă contra social-democraţilor care erau la putere. Pledoarie contra îndoctrinării inspirate de “political correctness » şi  ideilor de stânga în general, cartea conţine de asemenea unele mărturii despre lumea teatrului românesc : Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Serban…. 

Pasajele care urmează oferă o imagine pe cât de realistă, în detalii, pe atât de stereotipată despre « machedonii » şi mai ales « machedoancele » din România.


“Tatăl meu […] făcea parte dintr-un grup etnic aparte – era macedonean sau machedon, aromân, vlah cum spun mulţi străini. Grupul trăia – cred că trăieşte şi acum – cu o adâncă loialitate faţă de sine însuşi, loialitate care deseori lua şi ia chipul complexului de superioritate. Tata obişnuia să povestească despre vechile tărâmuri macedonene (aflate astăzi în tânăra Republică Macedonia) : când convoaiele negustorilor se pregăteau să străbată ţinutul, potcoavele cailor se schimbau la graniţă, pentru ca nimic străin să nu pătrundă în teritoriu. Nu pot ştii dacă povestea e adevărată, dar ceea ce mica anecdotă afirmă clar este voinţa de a ţine tot ce e străin cât mai departe. 

“Până şi românii (…), erau văzuţi ca un fel de calitate mai proastă al neamului, o variantă frivolă şi leneşă a propriului trib” 

Caracteristic pentru macedoneni era efortul de a trăi foarte aproape unii de alţii şi de a nu îi lăsa pe « ceilalţi » să intre în grup. De fiecare dată când cineva din familie – şi familia îi cuprindea pe toţi verii, verişoarele, ca în timpurile preistorice -, se căsătorea cu vreo persoană fără rădăcini cunoscute în lumea macedoneană avea loc un mare scandal. Când am crescut destul pentru a deveni adevărata prietenă a mamei, am aflat povestea greutăţilor înfruntate de ea ca tânără căsătorită. O rusoaică era pentru neamul tatălui meu aproape o sălbatică, faptul că mireasa venea dintr-un cerc cu înaltă educaţie, care făcuse parte din « lumea bună », nu însemna nimic în ochii macedonenilor. Distanţa dintre imaginea idealizată a propriei identităţi şi imaginea grupurilor fără bază în mitologica moştenire latină macedoromână era enormă în mentalitatea acestor oameni. Până şi românii, cu care legăturile de rudenie nu erau contestate, erau văzuţi ca un fel de calitate mai proastă al neamului, o variantă frivolă şi leneşă a propriului trib. 

Femeile bătrâne – severe, cu basmale negre strâns legate în jurul capului – şi bărbaţii, siguri de sine – care se adunau la sărbătorile familiei şi vorbeau în dialectul lor, de neînţeles pentru noi, copiii – păreau să trăiască în România modernizată a anilor ’30 în acelaşi fel ca şi strămoşii lor din ţinuturilre muntoase ale Macedoniei. Cultul propriei identităţi fusese în cursul istoriei singura apărare a acestei minorităţi deseori ameninţată de asimilare forţată sau exterminare. Că aceşti oameni doreau atât de intens să fie ei înşişi e de înţeles ; dar această voinţă se contopea automat cu distanţare, dispreţ şi panică în faţa celorlalţi – de ce, cum ? (Pp. 14-15.)

Bunicii mei ruşi luaseră cu ei eticheta, codul bunei purtări, în exil. Regulile de comportare corectă trebuiau urmate. (…) La mama-mare, bunica din partea tatălui – văduvă încă din prima tinereţe -, totul era altfel. În camera ei, căci locuia la noi, totul era tăcere, severitate, şi curăţenie strălucitoare. Excepţia era covorul oriental care acopera toată podeaua, un covor în dulci nuanţe de roz şters. Desenele de pe covor apăreau în visurile mele, câteodată atât de distinct, încât începeam să cred în mijlocul visului că eram trează şi mă aflam în camera mamei-mari. O ameţeală ciudată mă cuprindea când, în continuare visând, înţelegeam că nu m-am trezit.

Ritualul tăcerii la armâni si la locuitorii din nordul Suediei

Dură, curată, închisă în sine, mama-mare era prezentă în viaţa noastră fără să ne lase să ne apropiem de ea. Astăzi ştiu că această ţinută era lege nescrisă pentru ea. O macedoneancă în vârstă n-ar fi putut concepe să se îmbrace altfel decât în culori întunecate, o văduvă se închidea în negrul doliului câtă vreme era văduvă şi puţine văduve se remăritau. Munca era punctul cel mai important al vieţii, familia era sfântă pentru aceste femei, divorţul era pentru ele cel mai mare rău. Mama-mare lucra neîntrerupt cu verişoara ei, Teta Vasilichia, care locuia şi ea la noi. Teta Vasilichia îşi pierduse de mult şi bărbatul şi unicul fiu ; familia noastră avea grijă de ea întrucât nu mai avea pe nimeni. Cele două bătrâne găteu admirabil şi făceau curăţenie aproape tot timpul, cu toate că aveam femeie de serviciu. Ele puteau sta împreună în tăceri neîntrerupte, împletind sau cosând. Tic-tacul orologiului umplea spaţiul cu un ritm regulat ca respiraţia unei fiinţe nevăzute, absenţa cuvintelor nu le stingherea defel pe cele două femei. Când rupeau tăcerea, vorbeau cu voce joasă, aproape şoptind. Codul tăcerii nu era părăsit nici când alte femei în vârstă din clanul macedonean veneau în vizită. Era ca şi cum vorbirea ar fi fost un lux vicios, ca şi cum ele toate erau prinse într-o competiţie contunuă a stăpânirii de sine, chiar în mijlocul unei solemne întruniri de familie. (Multe decenii mai târziu aveam să descopăr că şi locuitorii din nordul Suediei practică în felul lor ritualul tăcerii. Poate că atitudinea e caracteristică pentru oameni din aspre regiuni muntoase, obişnuiţi să dea o continuă luptă împotriva climatului şi săraciei.)

« … gândirea economică stăpânea acţiunile macedonenilor »

Crescând, am început să înţeleg că gândirea economică stăpânea acţiunile macedonenilor. Ceva asemănător cu fanatismul luteran al muncii şi obsesia luterană a succesului material inspira concepţia lor despre viaţă. Hainele vechi trebuiau păstrate câtă vreme puteau fi recondiţionate, resturile de mâncare se regăteau, fiecare lucru nou ce urma să fie cumpărat  era de multe ori cercetat, iar cuvintele erau cântărite ca pe un cântar pentru aur. Nu se vorbea des despre bani sau afaceri, dar se amintea totdeauna discret despre economia familiei. Aici se deschideau distanţe uriaşe între familia tatălui şi familia mamei. Ruşii trăiau ca şi cum banii nu ar fi existat, bogăţia cuvintelor era pentru ei voluptate. Pentru macedoneni, banii erau un ţel înalt, mereu căutat, iar conversaţia o ispită periculoasă. (Pp. 20-21.)

Nicolas Trifon, 12.05.2020

Pe aceiasi tema, vezi si « textul cu valoare adaugata » publicat de Costin Damasaru pe Contributors.ro :

http://www.contributors.ro/editorial/asuprirea-și-iubirea-femeii-in-comunitatea-aromana-rolul-femeii-intre-mistificare-imagine-rol-și-crunta-realitate/

Laisser une réponse