Aug 31

Traian Sandu : aromânii din Cadrilater şi legionarismul românesc

Catégorie : HabariEditeur @ 11:42 am

Pornind de la rolul pe care unii dintre ei l-au putut juca în miscarea legionară, aromânii din România sunt priviți de istoricul francez Traian Sandu nu ca un fel de super-români, ci ca nişte membrii ai unei minorități uşor de identificat dar greu de categorisit. O notă de lectură semnată de Nicolas Trifon.

« Un livre essentiel sur une histoire méconnue », indică textul de prezentare, compus desigur de editor, al cărții lui Traian Sandu apărută în aprilie 2014 la editura Perrin[1]. Asemenea calificative sunt desigur exagerate : bibliografia franceza pe această temă e bogată iar mesajul cărții semnalat tot de editor – « moştenirea şi memoria acestei ideologii [a Gărzii de Fier] au marcat atât național-comunismul lui Ceauşescu cât şi populismul românesc din zilele noastre » – nu e novator. Cartea prezintă însă un dublu avantaj. Pe de o parte, T. Sandu evită aluzile şi sentințele moralizatoare menite să înfiereze Legiunea, cum e cazul deseori în Occident, sau să justifice « manifestările extremiste » ale Legiunii cum o fac mulți, inclusiv printre istorici, în România postcomunistă. Pe de altă parte, în reconstituirea propusă, T. Sandu foloseşte sistematic arhivele, mai ales ale Direcției generale ale poliției din perioada 1927-1941, cele ale Legiunii au dispărut fiind în bună parte distruse. Scrisă azi, cartea aplică în mai multe rânduri diferitele metode de analiză critică recente privind fascismul fără însă, după părea mea cel puțin, să aducă o explicație convingătoare originalității ideologiei legionare şi dinamicii în care ea s-a înscris. Personal, ceea ce m-a frapat întotdeauna este faptul că această ideologie politică criminală pare să fi fost cam singura contribuție originală românească pe plan doctrinar.

Poziția aromânilor în mişcarea legionară aşa cum reiese din carte şi felul în care este interpretată de T. Sandu mi s-au părut interesant de relevat. Cinci dintre ei sunt pomeniți, şi anume : Constantin Papanace[2], subsecretar de stat la finanțe în guvernul legionar, principalul interlocutor al ambasadorului lui Hitler la Bucureşti în momentele critice care va juca un rol important în exil, este cel mai des citat. El e descris ca un « reprezentant al minorității aromâne, atât de necesară datorită fondurilor pe care le punea la dispoziție şi a rețelelor de « hommes de main » impregnați de obiceiurile clanice din Balcani » (p. 256).

« Aromânul » Ion Caratănase, citat o singură data, « vicepreşedinte al Uniunii naționale a studenților creştini români din octombrie 1935… comandant legionar activ în organizația centrală a partidului Totul pentru țară », care a coordonat asasinarea lui Mihai Stelescu[3], concurentul lui Codreanu, în iulie 1936, la Spitalul Brâncovenesc unde acesta era internat. A participat la acțiunea punitivă a « Decemvirilor » (p. 118) ; asasinat în noiembrie 1938.

Mai faimoşi decât precedentul sunt Ion Caranica[4] şi Dumitru (Doru) Belimace[5], « care aparțineau comunității macedoromâne » (p. 91) complici ai asasinului primului ministru Ion Gheorghe Duca pe 29 decembrie 1933, cunoscuți sub numele « Nicador », care vor fi asasinați la rândul lor de statul român în noiembrie 1938.

Sterie Ciumetti[6] este al cincelea « macedoromân” citat, “victimă a represiunii arbitrare exercitate contra legionarilor”[7] (p. 92). Casier central al Gărzii de fier, el a fost asasinat în decembrie 1938.

Dacă numai cinci aromâni sunt citați, prezența lor colectiva în mişcarea legionară este des sublinată de T. Sandu şi de sursele administrative citate. O notă din arhivele poliției (aprilie 1939) sublinia importanța « muncitorilor şi a macedoromânilor ca trupe de şoc” (p. 308). “Anumiți membrii ai acestei componente, scrie T. Sandu în legătură cu aromânii, au putut fi folosiți în garda personală a lui Codreanu când acesta se simțea amenințat, ca şi în cadrul radicalizării congresului studențesc de la Târgu Mureş, sau folosiți ca o adevărată miliție paralelă în vederea alegerilor din 1937. Până la apariția altor componente, precum Corpul legionar muncitoresc, înființat în 1936, grupul macedoromân Andrei Saguna a fost, după cuvintele lui Codreanu, “prima organizație legionară din țară” (p. 310).

Această prezență colectivă, greu de cuantificat, este în parte la originea supraevaluării rolului lor, supraevaluare care va da loc la tot felul de exagerări după ce legiunea nu va mai juca un rol politic central, conducerea ei fiind neutralizată de Antonescu şi oamenii lui, în perioada de represiune care urmeză aşa zisei rebeliuni din ianuarie 1941 şi după venirea comunistilor la putere. Legenda privind legionarismul eroic atribuit aromânilor « în general » datează mai ales din această perioadă. Ea poate fi parțial explicată prin faptul că exista la aromânii care au aderat la cauza legionară o tendința mai pronunțată poate ca la alți foşti legionari, de a nu se dezice, tendință interpretată în memoria colectivă drept o dovadă de demnitate, dar care poate fi considerată şi ca o formă de încăpăținare prostească. Intr-un fel, şi T. Sandu pare să fi fost influențat de această “reputație” a aromânilor. In viziunea asupra legionarismului pe care o propune, T. Sandu acordă o importanță deosebită atracției pentru Legiune în rândurile muncitorimii şi ale categoriei ” minorităților nemulțumite”. Factorul muncitoresc a fost des evocat, inclusiv de istorici marxişti. Acolo unde T. Sandu inovează este în atenția pe care o acordă factorului minoritar. In afară de aromâni el nu include în această categorie decât pe tradiționalişti, “calendariştii”, adepeții vechiului calendar, din Moldova şi Basarabia în această categorie, precizând că în aceste regiuni Legiunea intra în concurență cu un alt curent de extrema dreaptă antisemit, cuziştii. Pentru acest motiv, aromânii ocupă o poziție centrală în demonstrația sa privind rolul minorităților în fascismul românesc. In acelaşi timp, chiar şi T. Sandu arată limitele influenței Legiunii printre aromâni. El indică spre exemplu slabele rezultatele ale Legiunii la alegerile din 1937 în Dobrogea, unde « agitația legionară a macedoromânilor prost integrați nu a fost suficientă ca sa dreneze restul populației » (p. 317) şi citează documente care arată că ponderea Legiunii era relativ mică în termeni de militanți supravegheați de politiție şi de voturi în Durostor şi Caliacra față de alte regiuni din România (p. 410, 466).

 

“O adevărată entitate macedoromână în sânul Legiunii…”

Felul în care T. Sandu descrie lumea aromânilor atraşi de Legiune corespunde în bună parte mai puțin realităților epocii decât al ideilor pe care ni le facem despre ea retrospectiv : « Succesul Legiunii printre aromâni (« macedoromâni »), această minoritate românofonă persecutată în țările balcanice, mai ales în Grecia, era datorat nemulțumiri lor față de modalitățile colonizării lor în Dobrogea. Acest succes s-a manifestat prin formarea unei adevărate entități macedoromâne în sânul Legiunii. Cele două caracteristici cunoscute ale aromânilor erau o anumită prosperitate legată de lunga lor tradiție de diasporă comerciantă dotată cu rețele transnaționale puternice, precum şi o anumită brutalitate moştenită de la tradiția răzbunărilor clanice”. (p. 309). N-ar fi rău poate să reamintim că în perioada aceea (1927-1941) aromânii nu figurau printre principali “sponsori” si nici, de altfel, printre principalii “teoreticieni” ai Legiunii, cel puțin din câte se ştie[8], iar o bună parte dintre tinerii aromâni angajați în mişcarea legionară vorbeau între ei o limbă greu de înțeles pentru românofoni, ca să nu mai vorbi de faptul că foarte rare au fost cazurile celor care proveneau din familii de comercianți bogați balcanici.

Un alt merit al lui T. Sandu este acela de a atenționa asupra problemelor reale ale coloniştilor aromâni, independent de faptul că ele au putut favoriza înrolarea unor aromâni în mişcarea legionară. Tentativa de asasinat a subsecretarului de stat de la Interne, Constantin Angelescu, de către « patru studenți de origină aromână » în iulie 1930 este prezentată ca un act « antiregim » legat nu de climatul antisemit instrumentalizat cu atât succes de Legiune în acea vreme, ci de nemulțumirea datorată încercării acestui om politic de a introduce, din motive electoraliste, o reformă a proprietății funciare în Dobrogea nouă care îi dezavantaja pe aromâni.

La început, Codreanu a evitat contactul cu Gheorghe Beza[9] care luase public poziții foarte radicale şi care urma să fie principalul autor al tentativei de asasinat, suspectându-l că e un agent provocator. După atentat însă, el a refuzat sa-l condamne şi a propus chiar să-i ia apărarea în procesul care a avut loc în anul următor. Pentru acest motiv, ministrul de interne, Vaida-Voevod, l-a arestat pe Codreanu şi pe alți şapte aromâni care protestaseră contra reformei lui Angelescu. Aceştia fiind întemnițați în timpul procesului, Legiunea a “câştigat simpatia acestei dinamice diaspore comerciante macedoromâne”. (p. 71, 72) Acest episod, extrem de mediatizat, a jucat un rol cheie în adeziunea multor tineri aromâni la Legiune : Constantin Papanace, Ion Caranica şi Sterie Ciumettifăceau parte dintre tinerii arestați abuziv cu această ocazie şi întemnițați împreună cu Codreanu.

Tot T. Sandu reproduce un raport din arhivele poliției referitor la riscul de « agitații » în Dobrogea în urma participări celor doi aromâni [Ion Caranica şi Doru Belimace] la asasinarea lui Duca în decembrie 1933 din care reiese destul de clar poziția ostilă a autorităților şi a altor fragmente din populație față de coloniştii aromâni : « Populația română, coloniştii, comercianții şi funcționarii acuză în mod deschis coloniştii macedoneni ca fiind autorii morali ai atentatului, şi îi califică drept ingrați față de binefacerile care le-au fost acordate de Partidul Liberal. Sub guvernele liberale din trecut, li s-a permis să intre în țară, au fost primiți atât de călduros, li s-au dat pământuri şi posturi în administrația publică. Față de o asemenea ingratitudine, ei merită să fie aruncați în mare. Dacă nu, trebuie luate măsuri contra lor. » (p. 309).

Tonul acestui raport nu e foarte diferit de anumite diatribe proferate în zilele noastre contra celor care au cerut un statut de minoritate națională pentru descendenții coloniştilor din perioada interbelică.

Doar câteva pagini sunt consacrate de T. Sandu legionarismului postbelic. In ultumul paragraf apare numele unui alt aromân, George Becali[10], seful Partidului noua generație, care precizează T. Sandu, a afirmat public admirația sa pentru Codreanu şi a avut relații cu grupul neolegionar Noua dreaptă, care, la rândul ei, era în legătură cu partidul lui Vadim Tudor[11], omul care îl glorifica pe național-comunistul Ceausescu şi care a obținut 33,7 % din voturi la alegerile preşedențiale din 2000 (p. 393). Mai constituie oare încă un pericol asemenea grupări de tip legionar sau comunist în zilele noastre în România ? Greu de crezut.

In ceea ce îi priveşte pe aromânii din România, de reținut modul inedit în care sunt priviți de istoricul francez de origine română, şi anume nu ca un fel de super-români, ci ca nişte membrii ai unei minorități uşor de identificat dar greu de categorisit.

Nicolas Trifon

1 mai 2014

Publicat în Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination

[1] Un fascisme roumain : histoire de la Garde de fer, Traian Sandu, prefață Catherine Durandin, Paris : Perrin, 2014, 488 p.

[2] Selia, Veria, 1904-Salo,1985

[3] Galați, 1007-Bucuresti, 1936.

[4] Veria, 1903-1938

[5] Mulovishte, 1910-1938

[6] Veria 1906-1938.

[7] Cei doi comisari de poliţie care l-au asasinat după ce l-au torturat în decembrie 1933 au fost asasinaţi la rândul lor în noiembrie 1940 de legionari.

[8] “Codreanu a instalat sediul Gărzii de fier la Bucureşti… cu banii comunității macedoromâne” (p. 72), scrie TS fără însă să aducă probe în acest sens.

[9] Ghimpaţii, 1907-Fontenay-sous-Bois, 1995.

[10] Vadeni, 1959-

[11] Bucuresti, 1949-Bucuresti, 2014.

Une réponse à “Traian Sandu : aromânii din Cadrilater şi legionarismul românesc”

  1. Albanofil a dit :

    Idiomul aroman: o fi oare dialect, o fi oare limba? Este indubitabil ca limba aromana/armana exista, chiar daca ar fi sa admitem ca poporul aroman nu exista. Comparatia cu limbile sorabe constituie si precedent si argument: limba soraba de sus e mai apropiata de ceha si slovaca, in timp ce soraba de jos de poloneza. Intrucat poloneza nu e dialect ceh/slovac si nici ceha/slovaca dialect polonez, rezulta ca exista 2 limbi sorabe diferite desi etnonimul (endonimul) este acelasi: sorab in 2 variante, una conforma cu regulile fonetice ale limbii sorabe de sus, iar cealalta conforma cu regulile fonetice ale sorabei de jos. Cum etnonimele-endonime “armân”/”râmân” si “român” provin toate din cuvantul latin “Romanus”. Diferentele dintre limba armana si româna sunt cel putin la fel de mari ca cele dintre cele 2 limbi sorabe.
    O comparatie perfecta se poate face cu limbile slave orientale (in afara de ucraineana): rusa, belarusa si rusyna (ruteana). Exista un numar semnificativ de belarusi/bielorusi care nu se considera rusi, desi “belarus” inseamna “rus alb”. Limba belarusa este foarte diferita de rusa, fiind mult mai apropiata de ucraineana decat de rusa, iar limba ucraineana este mai asemanatoare cu poloneza decat cu rusa (cel putin lexical).
    Este foarte probabil ca si limba rusyna (dialectele estice, vorbite in Ucraina) sa fie mai asemanatoare cu belarusa, decat este aromana cu româna. Etnonimul “rusin” este si el inrudit etimologic cu “rus”. Desigur ca aromana din Romania este puternic influentata de romana ceea scade intrucatva din validitatea comparatiei cu limbile est-slave pentru a demonstra atat existenta limbii armane, cat si a etniei armane, insa cei mai multi aromani, cei care si acum locuiesc in zonele traditionale aromanesti din Albania, FYROM, Grecia si Bulgaria, vorbesc o limba mult mai putin sau chiar deloc afectata de influenta romaneasca, adica vorbesc adevarata limba aromana (in diferitele ei dialecte).
    Pe de alta parte, cramponarea de un nume duce la concluzii aberante. Limba romanica/neo-latina numita “ladina” ar trebui sa fie considerata (conform “logicii” lingvstilor romani) singura descedenta veritabila a limbii latine, intrucat glotonimul “ladin” provine din cuvantul latinesc “Latinus”. Ar rezulta ca latina este paleo-ladina sau ladina este neo-latina, iar toate celelalte limbi romanice s-ar fi desprins din ladina veche, adica din latina si sunt deci dialecte istorice ale limbii ladine (actuale), asa cum se pretinde ca aromana, megleno-vlaha si istro-vlaha sunt dialecte istorice ale limbii (daco)romane (actuale) sau dialecte ale limbii stra-(daco)romane.
    Se stie ca limba olandeza este un dialect istoric al limbii germane, iar limba afrikaans (vorbita in Africa de Sud) este un dialect istoric olandez sau o limba-fiica a limbii olandeze. Cu toate astea limba olandeza este foarte diferita de germana, iar germanii si olandezii au nevoie de o terta limba pentru a se intelege intre ei. Germanii si-au pastrat etnonimul si glotonimul (Deutsch), in timp ce etnonimul olandezilor se traduce prin “persoana apartinand etniei tarii de jos, tarii cu relief jos”, la fel cu etnonimul ucrainenilor se traduce prin “persoana apartinand etniei tarii marginase/periferice, Marginimii”.
    Ladinii au pastrat glotonimul limbii oficiale a Imperiului Roman, limbii vorbite de romanii din antichitate, limba latina, pe care l-au transformat si in etnonim. Latin in antichitate insemna persoana de etnie latina, adica din Latium, provincia care a constituit nucleul Imperiului Roman. Mai tarziu, toate etniile din Peninsula Italica: latini, etrusci, veneti, liguri, greci etc. au fost cuprinsi in denumirea de cetatean roman, cetatean al Imperiului Roman (civis Romanus, plural cives Romani). Desigur ca etnic vorbind ladinii din Elvetia nu sunt urmasii latinilor din Latium (actuala regiune Lazio din Italia), ei doar au pastrat glotonimul “ladin” pe care l-au adoptat si ca etnonim (endonim), dupa cum nici românii nu sunt urmasii romanilor din antichitate, nici ai romanilor intelesi ca locuitori ai Romei, nici ai “etnicilor romani”, adica ai latinilor (Roma fiind capitala Latium-ului, deci toti locuitorii Romei, toti romanii erau initial etnici latini), nici ai romanilor intelesi ca cetateni ai Imperiului Roman. Singurul stat cu adevarat succesor al Imperiului Roman este Italia, “nucleul dur” al acestui imperiu, atat din punct de vedere cronologic cat si geografic.
    Deci faptul ca si “arman”/”raman”, si “român” provin din latinescul “Romanus” nu are nicio relevanta asupra existentei sau inexistentei limbii/etniei armanesti.
    Nici “dacoromâna” nu e un dialect istoric al ladinei, nu e o limba-fiica a acesteia, nici aromana nu e un dialect istoric al “daco-românei”.
    O ultima precizare: toate cele 4 limbi est-slave au evoluat dintr-o proto-limba est-slava, dintr-o limba-mama est-slava. Asta nu inseamna ca acea limba se poate numi belarusa veche, nici rusina/rusyna/ruteana veche, nici rusa veche, dupa cum nici limba-mama a aromanei, “daco-romanei”, megleno-vlahei si istro-vlahei nu se poate numi nici stra-(daco-)româna, nici româna comuna, nici proto-româna.

Laisser une réponse