May 15

Ieri limbă, azi dialect, Aromâna, domnule Nicolae Saramandu ?

Catégorie : HabariEditeur @ 3:54 pm

În primul rând trebuie să vă spunem că nu putem decât să ne bucurăm domnule Nicolae Saramandu de faptul că anunţaţi public că nu v-ati compromis cu organele de control politic în perioada regimului comunist şi că suntem onoraţi publicând pe site-ul Trâ Armânamea declaraţia dumneavoastră pe această temă. În speranţa că o confirmare oficială a declaraţiei dumneavoastră va interveni în curând, câteva observaţii privind comentarile pe care le faceţi despre articolul de pe site-ul nostru în care era prezentată informaţia apărută în revista « 22 » (Editorii asociaţi Trâ Armânami) 

Scrieţi : « Textul, lipsit de obiectivitate, este redactat în termeni injurioşi, folosindu-se cuvinte din vocabularul suburban (de exemplu, împuţit) » referindu-vă la : «  avem impresia ca mulţi în România o sa vadā în colaborarea lui [Nicolae Saramandu] mai repede fapta unui ‘’macedonean uns cu toate unsorile’’ daca nu chiar ‘’împutit’’ ». Nu cred că trebuie reamintit că cele două expresii din vocabularul suburban figurează între ghilimele si corespund unor stereotipuri negative privind aromânii din România raportate de redactorul textului din Trâ Armânami.

Scrieţi : « Cei de la Trâ armânami promovează un separatism etnic între aromâni – care s-au stabilit în ţară ca români – şi populaţia majoritară din România, unde aromânii au avut întotdeauna şi au şi în prezent cele mai largi posibilităţi de afirmare. » Dacă lăsăm la o parte statutul de robi al romilor din Moldova şi Muntenia până la mijlocul secolului XIX şi victimele legislaţiei antisemite ale statului român între sfârşitul anilor ’30 şi 1944, toţi cei care s-au stabilit în ultimul mileniu pe teritoriul actualei Românii « au avut întotdeauna şi au şi în prezent cele mai largi posibilităţi de afirmare ». Printre ei se numără şi aromânii veniţi unii în cadrul colonizării Cadrilaterului în perioada 1925-1932, alţii independent de colonizare, uneori înainte ca ea să aiba loc. Actualii aromâni care doresc azi spre exemplu ca limba lor să fie predată la şcoli din România în localităţile în care un numar semnificativ dintre ei locuiesc aşa cum se întâmplă cu cetăţenii români a căror limbă maternă este maghiara, germana sau sârba, sunt nepoţii si mai ales strănepoţii celor citaţi mai sus, veniţi în ultimele decenii ale secolul XIX şi primele decenii ale secolului XX. Ne place ori nu ne place, contextul s-a schimbat, trăim alte vremuri. În aceasta constă de altfel şi principala obiecţie pe care putem s-o facem Academiei Române (AR) atunci când adoptă anumite poziţii politice privind chestiuni legate de istorie şi de limbă : ea continuă să se refere la o viziune a lumii care dateaza deseori de mai bine de un secol şi nu ţine cont de schimbările în materie de metodă şi de cunoştiinţele acumulate de-a lungul timpului în stiinţele umane, de valori, de nevoi şi de dorinţe apărute în sânul societăţii între timp. Nu toţi membrii AR sunt în cauză, ci numai aceia care iau sau susţin poziţiile politice adoptate în numele AR la care vă referiţi dumneavoastră când scrieţi :

« Eu susţin, ca lingvist şi om de ştiinţă, adevărurile impuse de cercetarea ştiinţifică obiectivă şi afirmate cu tărie de Academia Română şi de către savanţi din străinătate.»

Nu credem că este necesar să reamintim că aceste adevăruri, mai ales în materie de istorie nu sunt nicidecum validate de forumurile ştiinţifice internaţionale care în general preferă pur şi simplu să le ignore ca să evite polemici inutile.

« Etnicitatea » în general şi folosirea politică a noţiunilor înrudite au făcut obiectul unor studii de antropologie pasionante în ultimle decenii, inclusiv despre aromâni[1], de care în mod vizibil nu ţineţi cont când vă referiţi la « separatismul etnic » atribuit « mişcării neoaromâniste ». Nu e deloc clar daca asta înseamnă că românii ar constitui o « etnie », din care fac parte şi aromânii, sau dacă anumiţi aromâni ar fi sau ar vrea să fie o etnie diferită de români. Cât despre « neoaromânism » nici dumneavoastră, nici Matilda Caragiu Marioţeanu care a lansat polemic această acuzaţie[2], nici Emil Ţîrcovnicu care a încercat să o argumenteze în termeni şi mai polemici[3], nu precizaţi ce înţelegeţi prin aromânism. Putem deduce că prin aromânism înţelegeţi « românism », neoaromânismul fiind incompatibil cu românismul. În acest caz, mai consecvent ar fi să nu mai folosiţi nici dumneavoastră termenul aromân (format pornind de la autonimul armân) şi să ne mulţumim cu neologismul macedoromân. Este şi aceasta o opţiune care pare a fi şi aceea a Societăţii de cultureă macedoromână (SCMR) al cărei vicepreşedinte sunteţi. Sentimental vorbind, fidelitatea pe care o manifestaţi dumneavoastrā idealurilor acestei Societăţii încă de la înfiinţarea ei în 1879, ca si alţi membrii ai SCMR, este comprehensibilă. Aceasta însă nu înseamnă că toate idealurile formulate şi obiectivele fixate atunci sunt justificate istoric şi politic în zilele noastre.

Citând pasajul din Trâ Armânami în care se semnala faptul că v-aţi întors « împotriva celor din comunitate [aromână] care continua să încerce să obţină anumite drepturi politice şi culturale pe care aromânii din România le meritau din plin », scrieţi :

« Sunt afirmaţii grave, total neîntemeiate, contrazise de activitatea mea  ştiinţifică îndelungată privind dialectul aromân vorbit în România şi în ţările balcanice. De asemenea, este falsă afirmaţia că aş fi avut un rol important în pregătirea congreselor de la Freiburg în primii ani de după decembrie 1989. Am fost prezent ca simplu invitat la două congrese… »

 Iată ce scriaţi în revista Zboru a nostru (Anlu XI N° 1 (41) 1994) de la Freiburg în articolul intitulat « Gramatica shi scriarea ar(o)mãneascã, la p. 38 :

 « Trã alãvdare easte la nai ma multsãlj di nãshi vrearea tra s-nu kearã limba pãrinteascã, trã s-agiutã ca aistã limbã sã sã nveatsã cama ghine cu gramatica. » « Cu tute alãxerle tsi si ved, limba s-acãkiseashte. Partea di limbã shi di scriare tsi aproake tuts Armãnjlii easti multu cama mare di partea tsi lj-aleadze. »

[Demn de laudă este la cei mai mulţi dintre ei dorinţa de a nu pierde limba părintească, de a ajuta ca această limbă să se înveţe mai bine cu gramatică. (…) Cu toate schimbările ce au avut loc, limba se înţelege. Partea de limbă şi de scriere care adună pe toţi Aromânii este mult mai mare decât partea care îi îndepărtează.]

Ieri limbă, azi dialect, Aromâna ? În acest articol aţi folosit de altfel transliterarea adoptată ceva mai târziu la Simpozionul pentru standardizarea sistemului de scriere aromânesc, de la Bitolia, în august 1997, la care aţi participat alături de Petar Atanasov şi Iancu Ianachieschi-Vlahu printre alte 30 de persoane[4].

Nu trebuie să fii lingvist ca să ştii că în ultimă analiză politicul decide ce poate fi considerat ca o limbă sau un dialect. Despre aromână, părerile lingviştilor sunt impărţite. Matilda considera « dialect » nu al românei ci al străromânei, a românei comune, un « idiom abstract » reconstituit cu participarea ei în volumul al IIlea al Istoriei limbii române publicat de Academie în 1969. Unii au optat pentru « dialect atipic », alţii pentru « dialect extrateritorial », practic acum se vorbeste doar de « dialect » subînţeles român. Ne referim aici exclusiv la lingviştii români, cu excepţia notabilă a academicianului Ion Coteanu. Ceilalalţi lingvişti, mai ales nemţi care au studiat aromâna, spre exemplu autorii atlasului lingvistic Wolfgang Dahmen şi Johannes Kramer, s-au pronunţat în tratatul de referinţă în materie de romanistică apărut în 2014 pentru « limbă »[5]. Chiar şi în Enciclopedia limbii române editată de Institutul de lingvistică « Iorgu Iordan » de care depinde şi Departamentul pe care îl conduceţi, Mioara Avram atrage atenţia în articolul « Dialect » asupra necesităţii traducerii când treci de la un dialect la altul, adică de la aromână la dacoromână, şi semnaleaza poziţia lingviştilor care consideră că aromâna e o limbă romanică autonomă[6].

Cursurile predate de dumneavoastra pentru pregătirea tinerilor animatori ai emisiunilor RRI în aromână în anii ’90 au jucat un rol important pentru care nu putem retrospectiv decât să vă felicitam. (Bineînteles, acesta nu este unicul motiv pentru care trebuie să vă fim recunoscători, contribuţiile dumneavoastra la studiile aromâne fiind extrem de preţioase pentru toţi ce interesati de acest domeniu.) Unii se vor întreba totuşi de ce RRI-ul nu se adresa în română ci într-un « dialect » vorbitorilor de aromână din Grecia, Bulgaria, Macedonia şi Albania ? La asemnea întrebări aşteptăm în continuare lămuriri din partea dumneavoastră şi a tuturor celor care insistă sistematic pe faptul că aromâna este un dialect şi în consecinţă nu poate fi predată elevilor care o au ca limbă materna. Ceva mai mult de jumătate dintre cei 26 387 de persoane care s-au declarat aromâni sau macedoromâni au declarat aromâna ca fiind limbă maternă la recensământul din 2002.

În continuare, scrieţi :

« Miza încercărilor neoaromâniste e subminarea coeziunii naţionale, după tiparul aplicat în cazul românilor din R. Moldova si Ucraina şi al vlahilor din Valea Timocului, cu scopul de a fi compromisă legitimitatea susţinerii oferite de România pentru comunităţile istorice din vecinătate, în plan diplomatic, cultural, educaţional, religios, organizaţional, mediatic etc. »

Combinat cu afirmaţiile care preced, acest pasaj permite să sesizăm poziţia dumneavoastra, sugerată în mai multe rânduri pornind mai ales de la intervenţia făcută la emisiunea Naşul transmisă pe postul ZeceTV din 11 iulie 2011, poziţie asumată acum explicit, din păcate doar în termeni laconici şi fără argumente precise. Să rezumăm, simplificând, inevitabil. Aromânii sunt români şi numai români din trei motive.

Pe de o parte, pentru că vorbesc un dialect.

Pe de alta parte, pentru că :

« Societatea de Cultură Macedo-Română, înfiinţată la Bucureşti în 1879, //care// a dat aromânilor certificat de naţionalitate română[7] până în 1950. De aceste certificate au beneficiat toţi aromânii veniţi în România, inclusiv părinţii şi bunicii celor care contestă astăzi românitatea aromânilor. »

In fine, pentru că cei care contestă o astfel de afirmaţie : « se încadrează într-o mişcare neoaromânistă care a fost declarată  ca mişcare de separatism etnic într-un document al guvernului României ».

Aparent vă referiţi la una din consecinţele modificării legii 299/2007, votată în 2013 de Parlamentul român, care include în categoria „românilor de pretutindeni“ pe „armâni, armânji, aromâni, basarabeni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus.“

Doar al doilea argument se referă la aromânii din România, celelalte îi includ şi pe cei din « comunităţile istorice din vecinătate ». Pe aceştia din urmă vrea să-i susţină « în plan diplomatic, cultural, educaţional, religios, organizaţional… statul român ». Pentru ce ? Ca să devină români, mai ales aceia dintre ei care nu o realizează încă, care nu cunosc limba, istoria şi cultura românilor !

Ajungem astfel la motivul pentru care noi, editorii site-ului Trâ Armânami : hâbari di la armânj luati sh’la armanj dati, vă criticăm. Până la o dată recentă, v-ati arătat mult mai rezervat pe temele sensibile, mai ales în materie de istorie şi politică evocate mai sus, decât unii colegi, precum istoricii Stoica Lascu şi Nistor Bardu care au dat dovada de o deosebita agresivitate ca să nu mai vorbim de iniţiativele intempestive ale fostului ambasador al României la Tirana Viorel Stănilă şi ale fostului ministru delegat pentru Relaţiile cu românii de pretutindeni Dan Stoenescu pe care l-aţi primit la AR în ajunul vizitei pe care acesta a făcut-o în Albania unde a pledat pentru recunoaşterea minoritătii române. Citind răspunsul pe care ni l-aţi trimis, găsim anumite clişee şi un anumit ton tovărăşesc care ne amintesc de alte timpuri. “Cine nu e cu noi, e contra noastră”, cam pe acest principiu sunt trataţi de dumneavoastră aromânii pe care îi acuzaţi de neoarumanism. E o constatare care nu are cum să facă plăcere celor care v-au citit atend până acum.

Desigur, nu avem de ce să va reproşăm faptul că v-ati schimbat cu timpul concepţia privind limba/dialectul aromân sau pentru că considerati că statul poate interveni în stabilirea identităţii unor persoane cum e cazul cu legea amintită mai sus. Independent de rezervele pe care le putem avea din punct de vedere intelectual si moral pentru asemnea convingeri, mai ales în măsura în care ele nu sunt legate de imperative de carieră sau de frică de şantaj cum s-ar fi putut crede în urma raportului publicat în revista 22, nu avem mare lucru de obiectat. Reproşul pe care îl facem este de ordin politic. Lingvist reputat datorită preţioaselor dumneavoastră contribuţii mai ales în domeniul dialectologiei aromâne, cauţionati o linie aventuristă în politica externă a statului român privind aromânii din peninsula Balcanică şi provocaţi prejudicii ireparabile aromânilor din România care se prezintă ca atare, sunt mândrii de cultura şi de istoria lor în ţinuturile pe care le-au părăsit din diverse motive, mândrie care nu are cum să altereze ataşamentul pentru ţara în care trăiesc. Ne referim la asociaţia « Românii de pretutindeni » devenită Departamentul românilor de pretutindeni şi acţionând sub diverite forme pe plan asociativ şi în media care duce campanii nationaliste agresive, veleitare şi în general cu rezultate contraproductive pentru aşa-zisa protejare a românofonilor din Republica Moldova şi Ucraina, a muncitorilor imigranţi din Italia sau Spania, a românilor timoceni şi… a aromânilor[8]. Referitor la aceştia din urmă ţinem să vă reamintim bilanţul mai mult decât rezervat făcut de autori aromâni precum Theodor Capidan, Constantin Ţovaru sau Constantin Constante, asupra şcolilor româneşti în Imperiul Otoman. Graţie acestor scoli, desigur, putem vorbi azi de o cultură aromână, însă ele au pregătit practic cadre pentru România mai degrabă decât pentru regiunile locuite de aromâni. Desigur, statul român a obţinut statutul de milet vlah pentru aromânii din Balcani ceea ce a constituit un avans pentru recunoaşterea personalitatii lor la faţa locului. Totuşi tratatul de la Bucureşti de la 1913 s-a tradus printr-un schimb de scrisori fără nicio garanţie pentru aromâni. Istoricii români în perioada interbelică au subliniat acest aspect tratat cu multă rigoare de un tânar istoric de la Iaşi în doua cărţi apărute în ultimii ani. « Deşi problema aromână a fost invocată ca una principală – conclude Ionuţ Nistor -, considerăm că scopul real al implicării româneşti a fost asigurarea unei poziţii privilegiate a Bucureştiului în Balcani, a unui statut de principală putere regională pentru România (…). România nu avea un mijloc mai bun de intervenţie în Peninsulă decât spinoasa problemă a garantării drepturilor membrilor comunităţii aromâne. Dacă-i reuşea proiectul, atunci obţinea atât poziţia politică şi strategică vizată, cât şi avantaje pentru etnia aromână. »[9]   Până la urmă România a dobândit anumite avantaje, printre care Cadrilaterul, nu însă şi aromânii ! Ce sens poate avea reluarea unei asemenea politici în sud-estul european o sută de ani după Pacea de la Bucureşti ? Ori dumneavoastră susţineţi această politică a cărui principal efect este propăşirea pe cale ierarhică a celor care o inspiră şi o declină în fel şi chip, constituirea unor reţele de clientela în diferitele ţari unde locuiesc aromâni graţie unor intermediari asociativi deseori dubioşi şi satisfacerea unor ambiţii şi fantasme naţionaliste megalomane.

Există şi aromâni care continuă să creadă într-un viitor european al lor şi al concetăţenilor lor români, greci, albanezi, macedoneni ori bulgari… Credeţi oare că acuzaţiile pe care le purtaţi dumneavoastră şi colegii dumneavoastră de la SCMR contra aşa-zisului « separatism etnic » vehiculat de nu ştiu ce « neoaromânism » care chipurile « subminează coeziunea naţională » sunt compatibile cu Recomandarea 1333/1997 ale Consiliului Europei ? Credeţi oare că autorii Recomandării şi deputaţii care au votat-o înţelegeau prin limba şi cultura aromână limba şi cultura română ? V-am fi recunoscători daca veţi încerca să răspundenţi la aceste întrebări, care nu sunt nicidecum retorice.

Editorii asociaţi Trâ Armânami

PS În mai multe rânduri, Nicolae Saramandu ne reproşează faptul că articolul « Academia Română postcomunistă, cuib de foşti spioni comunişti ? Cazul Nicolae Saramandu » nu este semnat. Motivul este foarte simplu : doar articolele de fond sunt semnate, nu şi comentarile privind ştirile de actualitate cum era cazul cu revelaţiile din revista « 22 ».

 

[1] spre exemplu Jean-François Gossiaux, „Un ethnicisme transnational: la résurgence de l’identité dans les Balkans”, în L’Europe entre cultures et nations, dir. Daniel Fabre, Paris, 
1996.

[2]« Aromânii în conştiinţa contemporană », Bucuresti, 2006, pp. 58-80.

[3] « Aromânii din România astăzi », RRS, XXII, 1-2, Bcucuresti 2011, pp. 153-168.

[4] Ilie Traian, Tiberiu Cunia, un Coresi aromân, Constanța, 2002, p. 394.

[5] Manuel des langues romanes / Andre Klump, Johannes Kramer, Aline Willems, éds, Berlin, Boston : De Gruyter, 2014, X-755 p. – (Manuals of Romance linguistics ; 1), pp. 315-316.

[6] Bucuresti, 2001, pp. 175-176.

[7] SCMR elibera certificate nu de « naţionalitate română » ci de « origine etnică română ».

[8] Pe aceasta tema puteti consulta pe site-ul nostru :

http://www.armanami.org/blog/actorul-de-origine-aromana-ion-caramitru-fostul-locotenent-de-securitate-eugen-tiberiu-popescu-si-identitatea-etnica-a-aromanilor/#more-873

http://www.armanami.org/blog/habar-19-01-2016-academia-romana-solicitata-in-legatura-cu-standardizarea-limbii-vlahe-de-ministrul-delegat-pentru-relatiile-cu-romanii-de-pretutindeni/#more-653

http://www.armanami.org/blog/aromanii-minoritate-nationala-romaneasca-in-albania/

[9] Problema aromână în raporturile cu statele balcanice (1903-1913), Iaşi, 2009, p. 266.

5 réponses à “Ieri limbă, azi dialect, Aromâna, domnule Nicolae Saramandu ?”

  1. hristu steriu a dit :

    Deci, Saramandu nu s-a prins ca limbajul suburban era al unora “multi (d)in Romania”…Iar, daca nu s-a enervat pana la PS, a putut vedea cum ii scapase un “motiv(ul) foarte simplu”. 🙂

  2. Ioan a dit :

    Păi ăsta ce-i? Articol de fond sau nu ştiu ce comentariu?

  3. Teia a dit :

    Parcă ar fi un articol din Săptămână, atât de inteligent și obiectiv e.

    Poziția lui Saramndu în chestiunea inventată limbă/dialect a fost exprimată în toate lucrările sale cu caracter științific în mod care nu poate fi răstălmăcit, fiind explicitată pe larg, temeinic, repetat, prin mijloace științifice proprii științei dialectologice, pe canale proprii științei.

    În articol invocat dintr-un jurnal de masă dedicat aromânilor autorul folosește „limbă” în mod firesc și adecvat mesajului, canalului și receptorilor (doar nu era să le spună „să nu ne pierdem dialectul părtintesc”…), tot așa cum se folosește cuvântul „limbă” zi de zi în toate împrejurările similare, numai un fanatic putând pretinde că asta ar însemna contrazicerea unei demonstrații demult și definitiv câștigate pentru știință.

  4. Editeur a dit :

    Teia : pseudo, adresa electronica fantoma. Ioan : idem

  5. Editeur a dit :

Laisser une réponse