Oct 09 2019
Albumul macedo-român, o lectură critică cu ocazia reeditării lui
Publicat în 1880 de Societatea de cultură macedo-română (SCMR), un an după înfiinţarea ei, Albumul macedo-român a făcut vara aceasta obiectul unei ediţii anastatice, care constă în reproducerea unei tipărituri prin imprimare sau gravare cu ajutorul anumitor procedee chimice. Aceste procedee sunt folosite deseori pentru carţile ce conţin gravuri în chip de ilustraţii din perioada care precede invenţia fotografiei. Rezultatul obţinut astfel este cel mai fidel posibil ediţiei princeps.
Bineînţeles, anumite diferenţe rămân, aşa că pentru pasionaţi achiziţionarea la anticariate sau on line a primei ediţii, de o calitate grafică excepţională, sau consultarea ei la bibliotecă este bine venită.
Albumul e precedat de o notă a editorului, Ioan Cristescu, directorul Editurii Muzeului naţional al literaturii române şi urmat de o postfaţă intitulată « Câteva cuvinte către cititori » semnată de Dr. Adina Berciu-Drăghicescu (184-190). La sfârşit figurează un « Indice analitic de personalităţi » redactat de autoarea postfaţei în colaborare cu Dr. Marian Crăciun şi Dr. Emil Ţîrcomnicu (pp. 191-226). Avem deci de a face cu o a doua ediţie, îmbogăţită cu un aparat critic.
« Cauza fraţilor noştri de la sud de Dunăre » ieri şi azi
In ceea ce priveşte fidelitatea albumului faţă de ediţia princeps, rezultatul este incontestabil şi nu putem decât să felicităm pe editori. O mică rezervă : cartea nefiind legată ci numai lipită cu un produs nu prea rezistent, formatul mare (34 x 24 cm) şi hârtia grea, cititorul trebuie să o consulte cu grijă. Altcum paginile riscă să se detaşeaze. Mai neaşteptată este fidelitatea manifestată de autorii aparatului critic faţă de spiritul şi formulele contributorilor solicitaţi pentru realizarea Albumului acum mai bine de un secol. Intr-un limbaj pe înţelesul tuturor, cu mici trimiteri erudite în note la propriile ei cărţi, Adina Berciu-Drăghicescu se pronunţă fără rezervă în favoarea ideilor si argumentelor vehiculate în Album. La întrebarea pe care şi-ar putea pune cititorul : « Chiar mai nimic nu s-a schimbat între timp ? » răspunsul autoarei pare să vină de la sine :
Am dorit reeditarea Albumului pentru că ideile exprimate şi susţinute de Societatea de cultură macedo-română prin pana lui V. A. Urechia şi a Mitropolitului Primat al României sunt de o actualitate copleşitoare şi susţin şi astăzi cauza fraţilor noştri de la sud de Dunăre (p. 190).
Ajungem astfel la o problemă de acelaşi ordin ca aceea pe care o ridică SCMR care sărbătoreşte anul acesta o sută patruzeci de ani de existenţă, motiv pentru care de altfel ea se află la originea acestei noi ediţii.
Mai precaut decât autorii aparatului critic, directorul editurii Muzelui literaturii române scrie :
După parcurgerea admirativă a Albumului macedo-român, rămâne un parfum de epocă, dar şi, surprinzător, un parfum al unui naţionalism autentic, termen devenit pejorativ, dar care în urmă cu 140 de ani avea încărcătura de valoare fundamentală a unei identităţi integratoare : naţională şi europeană.
În rândurile care urmează ne vom abţine să sucombăm nostalgiei pentru a proceda la o prezentare neutră şi la o reevaluare critică dar comprehensivă a Albumului, resituat în contextul istoric în care el a fost conceput.
Opera unui bibliofil pasionat, V. A. Urechia
Mulţi s-au mulţumit probabil să-l răsfoiască lăsând lectura pentru mai târziu. Aşa am procedat eu, cel puţin, atunci când am achiziţionat ediţia originară, acum mai bine de zece ani. Intrigat de puţinul interes pe care i l-am acordat odată răsfoit, m-am pus să-l citesc atent, de la cap la coadă, după ce am dat de noua ediţie apărută anul ăsta. Am făcut-o încercând să nu mă mai las impresionat de realizarea tehnică a cărţii, cu adevărat excepţională în acele timpuri pentru o ţară ca România, proaspăt independentă, şi de prestigiul unora dintre contributori. Lectura s-a dovedit destul de anevoioasă, dar mi-a permis să-mi fac o idee mai precisă despre obiectivul urmărit de cei care l-au publicat şi despre mesajul transmis. Subiectul fiind sensibil, preciziunea se impune.
Nu este poate întâmplător că artizanul acestei cărţi, V. A. Urechia (1834-1901), a fost nu numai o personalitate culturală şi politică marcantă, ci şi un bibliofil fără pereche. Secretar al SCMR, preşedinte de fapt al acestei instituţii la fondarea ei, el este acela care a solicitat contribuţiile reunite în Album în favoarea « Românilor din Macedonia şi a fost la originea primului eveniment cu răsunet internaţional al SCMR. Reiese din răspunsul directorului de la Revue de géographie că el a fost persoana care s-a adresat în prealabil « aux amis des Roumains » (p. 32). Succesul Apelului lansat în Franţa un an mai devreme în ajutorul victimelor inundaţiilor din Spania, dacă dăm crezare afirmaţiilor lexicografului Paul Littré apropo de publicaţia Paris-Murcie în acest album (p. 53), pare să-l fi motivat pe V. A. Ureche, bun cunoscător al vieţii culturale din Franţa şi Spania, chiar dacă el o dezminte în « Epilog » (p. 144). In tot cazul, noutatea consta în faptul că iniţiativa era europeană, mai precis occidentală, autorii contactaţi find nu numai români dar şi francezi, belgieni, nemţi, italieni şi spanioli, familiarizaţi în general sub o formă sau alta cu problemele româneşti recent intrate în atenţia occidentalilor.
Străinii reprezintă ceva mai mult decât o treime dintre contributori. Iată primele rânduri dintr-un omagiu adresat din Franţa lui V. A. Urechia pentru Album care permite să-ţi faci o idee despre imaginea care se creiona despre România în acele timpuri printre unii dintre noii ei prieteni :
O Românie, tu eşti ţara miracolelor. Cinci decenii au fost de ajuns pentru regenerarea ta. Ai început prin a depăşi America abolind sclavajul. Ai continuat însuşindu-ţi cuceririle dobândite de-a lungul unui secol de lupte în Europa. Ai făcut din solul tău patria a 600 000 de familii de proprietari. (…) Pentru Orient, eşti iniţiatoarea civilizaţiei (p. 65).
Albumul a fost realizat după modelul almanahurilor din epocă, motiv pentru care subiectele alese şi tratarea lor variază mult de la caz la caz. Numai aproximativ jumătate dintre contribuţii propuse de cei 147 de autori a căror texte au fost reţinute au vreo legătură cu România şi eventual cu « românii din Macedonia ». Dintre acestea o treime privesc exclusiv România în timp ce celelalte două treimi se referă şi la « românii din Macedonia ». Proporţia gravurilor care au o legătură, chiar de departe, cu « românii din Macedonia » este şi mai mică. Printre ele se numără şi aceea, devenită celebră, a lui Carol Popp de Szathmari, reprezentând « primii şcolari macedo-români aduşi la Bucureşti şi directorele lor părintele Averchie » (p. 85).
Albumul conţine multe poezii scurte, deseori în versiune bilingvă provensală-română, membrii mişcării Felibrige fiind interlocutorii privilegiaţi ai românilor în acele timpuri, şi câteva nuvele, precum « Papagalul simpatic » al lui Vasile Alexandri (pp. 1-7) sau « Anecdota » cu Moş Roată a lui Creangă. Doar aceasta din urmă conţine o mică aluzie la « cei de după Dunăre, din Macedonia… » (p. 26). Mai mare e surpriza cu lungul eseu poetic în spaniolă « Los Ojos » de Tejada (pp. 134-135) şi cu lapidarul mesaj autograf transmis de Victor Hugo : « Voi rămâne un proscris ». Contribuţiile mai multor semnături prestigioase din Album au o semnificaţie mai degrabă simbolică nu totdeauna însă lipsită de interes. Cert, Lecomte de Lisle a trimis patru versuri cu titlul « Ô mort divine » (p. 59) reproduse cu semnătura sa autografă. Dar istoricul Edgard Quinet, decedat în 1875, figurează în Album cu o « Lettre à un patriote roumain », datată din 1856, în care explică de ce a luat apărarea « naţionalităţii române », text trimis lui V. A. Urechia de soţia sa, fica adoptivă a lui Gheorghe Asachi (p. 102). Franc Miklošič (Miklosich) s-a mulţumit cu o paralelă între două poezii culese la Struga şi Prilep recent publicate intr-o antologie bulgară şi o legendă a « românilor istrieni » dar vine şi cu o ipoteză stimulantă : Macedonia de nord nu o fi fost « vechea patrie » a celor din urmă, se întreabă marele filolog sloven de limbă germană.
Incursiunile cu pretenţii erudite în antichitatea greco-romană şi istoria bizantină, cea otomană fiind în general ocolită, bazate pe compilaţii pornind de la publicaţii franceze sau germane de largă circulaţie de-a lungul secolului XIX, sunt frecvente şi nu totdeauna la obiect. Putem spune acelaşi lucru despre prelegerile cu vocaţie pedagogică despre sărăcie, igienă, educaţie sau economie, teme care preocupau în acele vremuri. Actualitatea recentă e şi ea prezentă, mai multe contribuţii evocă participarea românilor la războiul din 1877 profitând de ocazie ca să facă o legătură cu « românii din Macedonia » (p. 50, 59 şi 111). Bănăţeanul Vasile Marin începe « reflecsiunile » sale despre Macedonia română printr-un reproş adresat « mamei noastră Roma şi sorei Francie » pentru participarea lor la « intocmirile din 1878 umilitoare, inice şi vitrege pentru românii din Tesalia, Epiru, Macedonia şi Mesia inferioară » (p. 65).
Contributorii au un profil « politic » variat care corespunde epocii, adepţii curentelor pozitiviste fiind poate cel mai bine reprezentaţi. Mulţi dintre contributorii români, dar şi străini, azi uitaţi deseori, erau atunci sau vor deveni ulterior membrii ai Academiei române.
Cine sunt « românii din Macedonia » ?
Un răspuns mai clar nu se poate se impune cititorilor care ar putea să se întrebe « Cine sunt « românii din Macedonia » ? şi anume : Descendenţii populaţiei din Dacia traiană care s-au retras în Dacia aureliana separaţi fiind astfel cu timpul de fraţii lor nord-dunăreni. Apelaţiunea « românii din Macedonia » este aceea care revine cel mai des, în paralel uneori cu « macedo-românii » şi cu « românii macedoneni ». Termenul de « ţinţar » sau de « valah » e preferat de unii contributori străini. O singură dată am întâlnit apelaţiunea « armân » la autorul ficţiunii « Pindul şi Carpatul » care prezintă drept Armân din ţara armânilor un personaj care de fapt trebuie să fi fost nu aromân ci vlah meglenit (p. 106). Nu am întâlnit în schimb cuvântul « aromân » care se va impune cu timpul, pornind de la modelul « român », şi el introdus relativ recent în limba română.
Apelaţiunea « români din Macedonia » nu se referă numai la aromânii (armânji şi rrmânji) din Macedonia ci şi la cei din celelalte două provincii istorice vecine, Epirul şi Tesalia, precum şi la vlahii din alte regiuni unde ei au jucat un oarecare rol de-a lungul istoriei mai întâi în Bulgaria, după aceea în Dalmaţia, Croaţia şi chiar Slavonia, graţie digresiunilor savante ale lui Nicolae Densuşianu (pp. 39-41). Mai trebuie oare reamintit că aceste entităţi geografice şi istorice nu se confundă cu Macedonia ? Nu sunt uitaţi nici vlahii din Meglen, din Istria sau românii din Timoc proveniţi din migraţii recente. În linii generale, este vorba de populaţiile care au vorbit sau vorbesc una dintre diversele varietăţi derivate din latina populară care constituie grupul romanic balcanic. Ei sunt creştini ortodoxi. Un singur caz de conversiune la islam « de groaza grecilor » este citat într-o nuvelă despre asaltul Plevnei în 1877 în care « o namilă de turc » este doborât de un brigadier român. « Carpatul învinge Pindul » conclude autorul, care ne povesteşte cum până la urmă cei doi au realizat că vorbesc de fapt aceiaşi limbă. Entuziasmat de această descoperire, « turcul » trece de partea românilor şi se declară definitiv român (pp. 105-106). Aurorul, italian, al unui program de şcolarizare la Bari destinat tinerilor macedo-romani de pe celălalt mal al Adriaticii în numele latinităţii prevede pentru aceştia din urmă un oratoriu de rit ortodox în acord cu primatul bisericii din România (p. 128).
« Românii din Macedonia » sunt fraţii Românilor din România, acesta este mesajul repetat, argumentat şi ilustrat de contributori pornind de la specialitatea fiecăruia dintre ei.
Francezii, printre care mulţi provensali, se limiteaza la un salut călduros adresat fraţilor balakos/valaques : « Volques toulousins, aujourd’hui nommés peuple valaque/Qui sauvez notre nom de la fausse de l’oubli… », aşa începe poemul lui Paul Barbe, care se referă la « volci » a căror nume a a fost folosit de germanici ca să-i numească întâi pe celţi, apoi pe romani şi după aceea popoarele de limbă romanică printre care şi valahii (p. 16).
La autorii români avem de a face mai degrabă cu o injoncţiune lancinantă declinată în nenumărate chipuri, în aşa fel încât eventuala refutaţie a argumentelor propuse, unele de-a dreptul înduioşetoare prin naivitatea lor, să apară ca un gest de rea voinţă, un act de ingratitudine. Afectul este interpelat cu atât mai multă candoare cu cât mesajul transmis este prezentat drept generos şi inofensiv.
« Noi românii din România liberă vé saluatamu cu respectu şi cu iubire, fraţi ai noştri. Dorinţa nostră cea mai nespusă este de a vedea desvoltându-se cultura română în ţéra vostră », scrie P. S. Aurelian, primul economist membru al Academiei române (p. 11). « Nu avemu a impune nimenui limba nostră ci fiăcăruia a vorbi în limba sea naţionale », precizează Calinic Miclescu, mitropolitul primat al României (p. IV). Si V. A. Urechia insistă în « Prefacia » sa pe faptul că « deslegarea cestiunei Orientului » trebuie să se facă prin « perfecta stabilire a frăţiei născută din reciproca respectare a dreptruilor grecilor, turcilor, bulgarilor… ». Tot el recamandă cititorilor « nuvelleta « scrisă pentru album de Mircea Rosetti initulată « O primă ciocnire », în care e evocat şocul unui tânăr venit de la Vlahoclisura să studieze la Bucureşti când a fost tratat de « grec » (p. 121-122) ceea ce sugerează că drumul se anunţa anevoios. Aceasta nu pare însă să perturbe entuziasmul care se degajă din ansamblul contribuţilor şi încrederea manifestată de autori în noul curs al istoriei. Printre cei francezi găsim în schimb unii care se arată mai circumspecţi decât partizanii « Megalovalahiei », « României mari », care multiplică la infinit speculaţile istorice făcând economia unei strategii politice credibile (p. 74-75). Atât voi, românii, cât şi, mai la sud, bulgarii sunteti deja constituiţi în « corpuri de naţiune », scrie istoricul Henri Martin adresându-se lui T. Georges Djuvara. Grupurile de valahi răspândite în Pind nu pot să se unească cu România, discordia între România şi Grecia nu poate fi decât funestă » (p. 73).
« Despică Dunărea în două/Să facem dragoste nouă »
Nu odată folclorul este convocat la rândul lui pentru a da mai multă greutate demonstraţiei savante privind legăturile între Românii de la nord de Dunăre şi cei din Macedonia. « În baladele nostre poporarie, au rămasu urme netăgăduite despre neuitarea loru pentru noi şi a nostră pentru dânşii, scrie junimistul G. Missail în contrbuţia sa intitulată « Macedo-românii : cine sunt ei ? » (pp. 78-82) citând versurile unei poezii populare culeasă de Vasile Alexandri în care o puicuţă de la stânga Dunării se adresează unui bădiţă de pe celălalt ţărm : « Despică Dunărea în două/Să facem dragoste nouă (…) /Că suntem de soiu român/Nu suntem de neam păgân. » Distanţa care separă Dunărea de Macedonia nu pare a fi luată în consideraţie.
Bucovineanul Simion Florea Marian, părintele etnografiei române după unii, bine cunoscut pentru culegerilor sale de folclor, semnează o poezie compusă de el însuşi :
Sunt român, Macedonia/E al ţerii mele nume/În aceasta mi-e domnia/De când m-am trezit în lume/Dar Elinul crud spre mine/Tinde veninosa-i ghiară… (p. 67).
Dar « românii din Austro-Ungaria », din Rusia… ?
Descendenţii « Românilor din Macedonia » sosiţi de mai bine de un secol încoace în Austria şi Ungaria şi carierele lor fulgurante fac obiectul unor evocări tot atât de amănunţite pe cât de elogioase.
« Bine ar fi ca ţinţarii să dea naţiunii române reprezentanţi la fel de eminenţi [ca Andrei Saguna] », scrie filologul Emile Picot în concluzia contribuţiei sale consacrată « Românilor macedoneni în Austria şi Ungaria » (p. 102-104). Fostul viceconsul al Franţei la Sibiu şi la Timişoara publicase cu cinci ani înainte Les Roumains de Macédoine, sinteză care va rămâne lung timp o lucrare de referinţă.
Contribuţia lui Athanasie Marian Marinescu (1830-1915), autor printre altele ale unui manual de istorie folosit multă vreme în Transilvania, bănăţean şi adept al « pan-latinismului adică pan-românuismului » ca şi Vasile Maniu, depre macedo-românii din Ungaria (pp. 70-73) este pasionantă din mai multe motive. În primul rând ea consituie o mărturie preţioasă, având în vedere că autorul, jurist de formaţie, l-a frecventat pe avocatul de succes Emanoil Gojdu (1802-1870) în anii studenţiei la Buda, ceea ce conferă detalilor pe care el le furnizează despre familile de macedo-români din imperiu un interes particular. Pe de altă parte, îainte de a trata subiectul propriu-zis, el descrie în termeni foarte plastici situaţia românilor din Ardeal şi incidenţa « fraţilor din Macedonia » în destinul lor. După părăsirea Daciei traiane şi invaziile care « trecură peste capul nostru », « apesati in feliurite moduri, am dormit şi ne-am trezit în 1848 văzând că patricienii vechi, boierii, nu mai eram noi ci nobilii maghiari. » « Si mare mângaiere ne-au adusu fraţii noştri din Macedonia ». O întrebare nu poate fi evitată fiind vorba de interesul manifestat de paşoptiştii ardeleni şi bănăţeni pentru nou-veniţii din Macedonia la Viena, la Buda, Pesta, Sibiu… : Cum se face că nu găsim în România, proaspăt devenită independentă, un demers în favoarea fraţilor români din Austro-Ungaria tot atât de presant cu acela pentru cei din Macedonia ? Întrebarea aceasta, care poate fi pusă şi în legătură cu Basarabia anexată de Moscova din 1812[1], va fi ridicată mult mai târziu, după semnarea păcii de la Bucureşti în august 1913. Nu întâmpător, răspunsul sugerat ceva mai târziu de un Nicolae Iorga nu a beneficiat până în zilele noastre de publicitatea pe care o merita :
Pentru a ţine în frâu, împreună cu regele, o întreagă națiune care manifesta ambiţii noi şi primejdioase, s-a crezut că această tendinţă de creştere teritorială putea fi îndreptată spre Macedonia… »[2]
Născut la Muşata, în Moldova, în 1816, Anastase Fetul i-a cunoscut personal atât pe macedonenii din Viena, la studii în perioada 1835-1843, unde a frecventat familile Sina şi Dumba (p. 184), cât şi pe cei din România (domnii Hagiadi din Craiova, fraţii Germani şi Goga) şi, tot în România, pe părintele Averchie. « Afară de macedo-romanii trăitori între noi, continuă el, Macedo-Romania posedă un numeru însemnatu de bărbaţi eminenţi care luptă cu curagiu şi devotamentu în Patria loru pentru cultura limbii romane şi pentru romanismu întru cari citămu aici în deosebi pe meritosul Apostolu Mărgăritu » (p. 46) Pe ei nu pare să-i fi cunoscut, în tot cazul nu spune nimic precis despre ei, iar informaţile care rezultă din Album sunt mai mult decât sumare mai ales în comparaţie cu cele privind circuitele macedo-române din afara Macedoniei. Despre « românii din Macedonia » nu aflăm mare lucru în Albumul macedo-român.
Dacă numărul contribuţiilor reunite în Album care pot fi considerate drept pertinente şi novatoare pentru acele timpuri pe tema anunţată este restrâns, cele privind realităţile « românilor din Macedonia » adică din Imperiul otoman şi din regiunile care făceau parte din el până la o dată recentă nu depăşeşte numărul degetelor de la o mână. Avem adaptarea după Kanitz despre meseriile ţinţarilor, textele celor doi autori aromâni (dintr-un total de 147 de contributori), Taşcu Iliescu despre ritualul paparudelor (în aromână pirpirune) în Macedonia (p. 102) şi « Setea a gionelui : poezia populare din Cruşeva » culeasă şi anotată de Vangheliu Petrescu Cruşoveanu (p. 99) precum şi acela al lui Ion Ionescu de la Brad, o analiză-mărturie preţioasă despre « Păstorii români din Tesalia » pe care i-a întâlnit în 1852.
Diferenţa între aceşti doi autori aromâni şi ceilalţi, români sau străini, din Album est de două naturi. Pe de o parte ei fac parte dintre foarte puţinii care vorbesc despre « românii din Macedonia » propriu-zisă. Pe de alta, putem observa la ei anumite variaţiuni privind felul de a pune în lumină asemănările şi de a explica eventualele diferenţe dintre românii din Macedonia şi cei din România. Amândoi îşi propun în mod evident să prezinte pornind de la proprile lor cunoştiinţe şi experienţe strânsele legături între primii şi cei din urmă. A priori, pentru aceştia ca şi pentru ceilalţi contributori « românii din Macedonia » nu pot vorbi decât româna chiar dacă expresia « limba română » nu apare ca atare. Prezentarea bilingvă a textelor culese de ei rezervă totuşi anumite surprize. Taşcu Iliescu prezintă versurile care ilustrează ritualul paparudelor (pirpirunjilor) ca fiind compuse în « dialectul macedonean » iar transpunerea pe care o propune în « traducţiune în dialectul dunărean » (p. 102), în timp ce Vangheliu Petrescu Cruşoveanu menţionează (p. 99) pe o coloană « textu arumânescu original » iar pe cealaltă « traducţiune în dialectul dunărean ». Mai mult, « poezia populare cruşevană » este urmată de un aparat de note explicative de trei ori mai mare. De notat, ezitarea între forme precum aceea semnalată mai sus, armân, şi arumân în anii care preced consacrarea formei « aromân » în româna literară. Semnificativă în felul ei este şi contribuţia albanistului şi romanistului Yarnik Jan Urber care vorbeşte când de un « dialect » când de o « limba macedo-română » despre care avem prea puţine cunoştiinţe, şi acelea nesigure, având în vedere insuficienţa materialelor disponibile. Pentru acest motiv, el recomandă să fie culese cât mai multe basme, poezii, ghicitori, bocete, etc. în acest dialect sau limbă :
Ce bine ar fi dacă, rezămăndu-se pe graiul viu al poporului, pe producţiunile geniului poporan, pe colecţiunile cuvintelor culese prin popor, s-ar face o gramatică autentică şi un dicţionar cu cât se mai poate de complect de limba macedo-română » (p. 51).
Cei doi contributori aromâni par a fi singurii care răspund în Album « recomandării » eruditului de origină cehă. Avem aici de a face cu nuanţe, desigur, dar nuanţele au şi ele importanţa lor. Unii o vor realiza mai târziu pe cheltuiala lor, intercomprehensiunea între locutorii românei şi aromânei nefiind întotdeauna « evidentă ».
Epilog
Greu de zis câţi dintre cei implicaţi la faţa locului de-a lungul celor trei decenii care au urmat fundării SCMR şi apariţiei Albumului în eforturile pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural aromânesc şi în lupta pentru recunoaşterea unui statut aparte pentru « românii din Macedonia » deveniţi între timp membrii ai miletului (naţiunii) vlah, au presimţit scenariul pus în practică dupa 1913 când statul român a abandonat subit sprijinit acordat « pretenţile » sale în Balcani în legătură cu « protejaţii » lui, în schimbul recunoaşterii lui ca partener fiabil de marile puteri şi anexării Cadrilaterului. Traumatismul cauzat a fost considerabil. Aveau însă aceşti aromâni şi prietenii lor români de ales ? Exista o alternativă pentru o populaţie minoritară la scara statelor naţiune din Balcani precum aromânii ? Alt stat a propus o soluţie mai bună ? Nu !
Nu are prea mult sens să judecăm retrospectiv în ce măsură postura aparent romantică, binevoitoare sau ingenuă adoptată de unii şi de alţii era sau nu dublată de o doză de realism cinic…
Mai urgent ar fi să ne întrebăm care e scenariul care ne aşteaptă azi când politica dusă de statul român în Balcani via Departamentul pentru românii de pretutindeni cu participarea entuziastă a SCMR reînoade cu retorica « pretenţilor » de odinioară, într-un cu totul alt context decât acela în care acestea au fost formulate iniţial ? Probabil va fi vorba de o nouă variantă pe tema monezii de schimb, un argument printre altele pentru a limita spre exemplu « pretenţile » Ungariei asupra Transilvaniei. Totuşi o diferenţa importantă a intervenit : chestiunea minorităţilor nu se mai pune la fel în Uniunea europeană. Soluţii există… Autopercepţia aromânilor a evoluat simţitor, iar cei din România au luat iniţiativa şi nu sunt gata să se lase din nou traşi pe sfoară.
Constanţa, 14 septembrie 2019
PS Reproşul pe care putem să îl facem redactorilor
Indicelui analitic al personalităţilor este accentul pus pe informaţiile cu
caracter general despre autorii contribuţilor, privind diversele lor activităţi
şi funcţiile onorifice ocupate de ei, în detrimentul informaţiilor despre conexiunile
lor cu problematica « românilor din Macedonia ». Spre exemplu, în
notiţa consacrată lui Athanasie Marian Marinescu nu este menţionată relaţia lui
cu Emanoil Gojdu (p. 209), informaţie pe care o găsim în ediţia engleză
Wikipedia. Este adevărat că aceasta din urmă este deseori mai prolixă despre
intelectualii ardeleni decât cea în română. Notiţele despre cei doi autori
aromâni sunt sumare, ele neconţinând nicio indicaţie depre perioada în care ei
au trăit.
[1] Desigur, Basarabia figurează în Album cu o poezie în franceză (« Chanson bessarabienne », compusă în franceză de Bonfaciu Florescu, fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu, p. 47), precum şi ca « decor » al unei povestiri morale a lui V. A. Urechia care are loc departe de Dunăre, la malul Nistrului (p. 139). În zadar vom căuta însă o evocare a românilor din Imperiul rus de-o intensitate asemănătoare cu aceea a românilor din Macedonia.
[2] Comment la Roumanie s’est détachée de la Triplice: d’après les documents austro-hongrois et des souvenirs personnels, București, 1933, p. 11.
